Nu știu câtă lume l-a simțit, dar zilele trecute, la Bruxelles, a avut loc un cutremur. Unul politic. Recent încheiatul summit al Alianței Nord-Atlantice, în ciuda unor decizii importante și bine-venite, nu a putut acoperi frământările din interiorul relației transatlantice. Cu epicentrul în Washington, generat de președintele Donald Trump, acest cutremur a determinat apariția unei întregi dezbateri asupra posibilității ca de data asta chiar să asistăm la apariția unei fracturi de-a lungul celor două maluri ale Atlanticului.
Ca în orice relație complexă, ce implică un număr mare de actori, mai ales că aici vorbim de țări, cu interese naționale, nici NATO nu a fost scutit de tensiuni de-a lungul timpului. Dar în marea majoritate a cazurilor, Alianța Nord-Atlantică a știut să gestioneze aceste neînțelegeri, aceste dispute și, mai important decât orice, a făcut-o cu discreție. Poza de familie arată unitate, dar mai important decât orice, NATO și-a păstrat unitatea de acțiune. Poate cu excepția celor două momente notabile: criza Suezului, în 1956, și 2003, disputa pe rolul NATO în Irak. Dar chiar și atunci când tensiunile căpătau o amprentă publică, ele fiind vizibile pentru toată lumea, NATO a știut să întoarcă acea situație complicată în avantajul său, învățând ceva din acea experiență. Așa a apărut „Raportul celor trei înțelepți”, care recomanda întărirea articolului 4 al Tratatului de la Washington. Dacă unul dintre statele membre întreprindea o acțiune politică, strategică sau militară care putea să afecteze și interesele altor membri, acel membru trebuia să solicite consultări de securitate, pentru a-i pune în temă și pe ceilalți. Pentru ca în viitor să se evite situațiile în care, ca în timpul crizei din Suez, membri ai alianței ar putea fi pe poziții de adversitate.
Ca vizibilitate, ca tensiune, ce s-a întâmplat zilele trecute la Bruxelles reprezintă cea mai serioasă dispută internă din ultimii ani, poate chiar din ultimii 30 de ani. Iar cel care a generat această stare de tensiune este incontestabil domnul președinte Donald Trump. Încă din primul moment al reuniunii, pe durata micului dejun de lucru cu secretarul general al NATO, Donald Trump și-a permis să critice public un alt membru, Germania, de față cu toată presa acreditată la Cartierul General. Repet, practica curentă a oricărei organizații presupune dezvoltarea criticilor doar în interiorul organizației. Mai mult decât atât, formulările sau reproșurile folosite de președintele american au fost fie inexacte, amplificând nevoia germană de petrol rusesc, fie forțate. Este o exagerare să spui că Germania este dependentă de Rusia sau că ar face jocul acestei țări.
Ulterior acestui moment, Donald Trump a amplificat inutil dezbaterea despre echilibrarea poverii apărării militare a Alianței, celebra discuție despre alocarea procentului de 2% din PIB pentru apărarea armată a țărilor membre. Pe fond, președintele american are dreptate, în NATO avem încă țări care nu se grăbesc cu creșterea alocărilor militare. Dar ideea creșterii bruște a acestui procent de la 2% la 4%, fără niciun semnal prealabil, s-a dovedit a fi una nefericită, stârnind discuții aprinse în interiorul organizației. Cei care sunt familiarizați cu treburile interne ale NATO știu că pregătirea unei astfel de întâlniri necesită negocierea în prealabil a tuturor aspectelor delicate, uneori chiar a virgulelor. Să confrunți șefii de stat și de guvern cu o dublare a procentului la 4%, dincolo de multiplele consecințe politice și economice, a însemnat o lipsă de tact și chiar o impolitețe. Așa după cum statele membre sunt toate egale între ele, așa și șefii de stat și de guvern au aceleași drepturi.
Tensionând foarte mult discuțiile despre bugetele apărării, am ajuns să înregistrăm o altă premieră nefericită a ultimilor ani. Pentru a evita situația absolut periculoasă a blocării deciziilor Alianței, neputință ce ar fi avut grave consecințe publice, de încredere, liderii NATO au decis să oprească o reuniune în curs, dedicată evaluării relațiilor cu Ucraina și Georgia. Reprezentanții acestor state au fost rugate să părăsească sala, reluându-se dezbaterea pe contribuția de 2%. Arhivele NATO nu consemnează nimic similar în ultimii 30 de ani.
Vestea bună este că totuși, în ciuda acestor tensiuni, NATO și-a luat deciziile necesare. A continuat să dovedească fermitate în relațiile cu Rusia, limbajul folosit în comunicate oficiale fiind cea mai bună dovadă: „anexarea ilegală a Crimeii”, destabilizarea de către Rusia a estului Ucrainei, întreținerea războiului hibrid de către Moscova, nerespectarea tratatelor internaționale.
NATO și-a întărit „coloana vertebrală” prin înființarea a două noi comandamente, unul în SUA, pentru securizarea liniilor de comunicare transatlantică, și un altul în Germania, pentru logistică și mobilitate militară. Nu în ultimul rând, prin așa-numita „Readiness Initiative”, în 2020 NATO va avea la dispoziție „cei patru 30”, 30 de batalioane mecanizate, 30 de escadrile aeriene și 30 de nave militare vor putea fi desfășurate, în caz de necesitate, în cel mult 30 de zile. O asigurare suplimentară pentru toate acele țări de primă linie care se simt vulnerabile față de o eventuală agresiune militară.