Populiștii (folosind termenul ca denominație generică pentru noii demagogi ai epocii hipermediatice și „internetistice”) sunt în principiu interesați doar de politica internă. Nu de soarta lumii le pasă; ținta e să ajungă mari și tari în țările sau „țărișoarele” lor și să profite la maximum – putere, onoruri, ode și bani, lux, averi peste averi. Ca să ajungă la vârf, speculează sensibilitățile cetățenilor îngrijorați de dificultățile vieții de zi cu zi și le promit o prosperitate nemaivăzută-nemaiauzită. Străinătatea nu e interesantă decât ca pericol generic, vast și vag: de-acolo ar veni tot soiul de „amenințări”, de efecte nefaste ale „crizelor” altora (probleme economice, terorism, migrații etc.).

Străinătatea merită cu adevărat atenția populiștilor abia dacă au ajuns în vârf. Ar trebui atunci să-și îndeplinească promisiunile. Nu se poate, așa că trebuie inventați rapid „vinovații”. Se găsesc țapi ispășitori și acasă, dar cel mai simplu e să-i indici în afară, majoritatea compatrioților neavând cum să verifice singuri situația, drept care sunt înclinați să creadă ce li se spune. Demagogii interni se transformă atunci în acuzatori externi și pot deveni periculoși pentru echilibrele internaționale, dacă nu ajung să și genereze efectiv conflicte, să pornească războaie, să anexeze teritorii și tot ce mai știm din istoria recentă ori mai îndepărtată.

Cazurile ilustrative de lideri autoritariști ai zilelor noastre se știu prea bine. Li se adaugă – culmea! – noii populiști din spațiul democratic euro-american. Aceștia din urmă nu trec la expansiuni teritoriale și la alte blăstămății, dar nici nu ezită să-și „internaționalizeze” strategiile retorice. Între ei – Donald Trump, actualul președinte-anomalie al Statelor Unite ale Americii.

Ce-a spus Trump în campania electorală că va face nu i-a mai fost ușor să pună în practică după ce-a fost ales. Unele dintre promisiunile cu care-și sedusese susținătorii erau completamente aberante, precum ideea construirii unui zid protector, antimigrație, de-a lungul graniței cu Mexicul, de peste 3.000 de kilometri, aproximativ cât de la noi, din România, până la Oceanul Atlantic! Pe altele a încercat să le rezolve prin decizii prezidențiale directe, care ar fi împiedicat intrarea în Statele Unite a studenților străini, a rudelor unor imigranți recenți ș.a.m.d. Decretele în cauză au fost suspendate de o serie de judecători care au confirmat astfel că într-o democrație solidă autonomia celei de-a treia puteri e o certitudine. Trump n-a reușit decât să reducă semnificativ o serie de taxe, după care s-a lăudat cu crearea de locuri de muncă. Există – însă – și aici un revers negativ: balanțele bugetare nu pot fi menținute în asemenea situații fără sacrificarea unor cheltuieli, de pildă prin suspendarea reformei sănătății demarate de către predecesorul de la Casa Albă, Barack Obama, în beneficiul categoriilor de cetățeni care, spre rușinea unei țări atât de dezvoltate, nu au acces la o asistență medicală civilizată.

Dacă acasă nu prea poate să facă ce și-ar dori, i-a rămas lui Trump să acționeze extern în conformitate cu strategiile sale populiste interne, axate pe iluzia unui izolaționism protector și a unor plusuri bugetare care ar rezulta din redefinirea relațiilor cu partenerii externi ai Statelor Unite. S-a burzuluit în mai multe rânduri către ceilalți membri ai NATO și către Uniunea Europeană, s-a arătat încântat de perspectiva așa-numitului „Brexit” („exit”-ul Marii Britanii; cum ar reacționa – oare – dacă un stat membru al federației pe care o conduce și-ar anunța desprinderea?!…), a declanșat un „război vamal” cu întreaga lume și a transformat reuniunile la nivel înalt ale organismelor din care Statele Unite fac parte, bunăoară Pactul Nord-Atlantic și Grupul celor mai performante economii mondiale (G7), ori întâlnirile bilaterale în confruntări deschise, punându-și mereu partenerii în dificultate prin propuneri nediscutate anterior și nepregătite de experți, prin acuzații brutale, într-un limbaj complet inoportun, uneori scandalizant, mitocănesc.

Pe de altă parte, Trump și-a tot declarat simpatia față de cutare și cutare lideri autoritariști din state cu care Occidentul democratic se află – logic – în proaste relații, a organizat o „reconciliere” dezonorantă cu dictatorul Coreei de Nord, care-și terorizează fără scrupule poporul, și s-a arătat atât de prietenos și de concesiv cu Vladimir Putin, președintele Rusiei agresive și expansioniste de astăzi, încât imediat după recenta întâlnire de la Helsinki, de pe 16 iulie, s-a trezit taxat, într-o declarație publică de o teribilă severitate, de către colegul său de partid Paul Ryan, liderul republicanilor din Camera Reprezentanților, care l-a somat: „Președintele trebuie să înțeleagă / să admită [must appreciate] că Rusia nu e aliata noastră!” La fel au reacționat și alți republicani din Congres, conștienți că lui Trump îi „datorează” diminuarea sprijinului lor electoral, ceea ce, conform tuturor sondajelor, va duce la pierderea majorității în urma alegerilor din noiembrie. Prestațiile anapoda, smucite, dăunătoare ale președintelui sunt denunțate încontinuu – firește – și de către opozanții din Partidul Democrat, de voci de autoritate din societate și din presă.

Din fericire, diplomația și armata, stabile, asigură continuitatea prezenței americane în lume, dând de înțeles planetei că „internaționalizarea” de către Trump a populismelor sale interne nu va afecta grav comportamentul principalei puteri politice, economice și militare mondiale. Trebuie – doar – să facem diferența dintre solida democrație a Statelor Unite și temporarul, inadecvatul ei președinte…