Jumătate din „milenialii” (generația născută între 1981 și 1996) care au răspuns unui sondaj YouGov se declară neîncrezători în capitalism, iar 70 de procente dintre ei ar vota pentru un „socialist”. Stânga radicală are prestigiu pe terenul campusurilor studențești, iar profesorii înșiși predau teorie post-marxistă și „studii culturale”. Totuși, seducția ideologică vine pe fondul unei probleme materiale: datoriile imense în urma împrumuturilor.
Conform datelor Federal Reserve Bank of New York, 44,7 milioane de americani au acumulat datorii studențești de 1,53 trilioane de dolari, mai multe chiar decât creditele auto. Mai mult de o treime din toate datoriile restante în Statele Unite sunt credite neperformante din această sursă, de 89 de miliarde de dolari până în trimestrul al doilea al anului 2019, față de 38 de miliarde în aceeași perioadă din 2013. Distribuția regională s-a schimbat radical din 1997, când datoriile acestea erau, în medie, sub 4.000 de dolari în oricare district, până în 2016, când o majoritate relativă a districtelor înregistrează cifre de 20.000 sau până la 30.000 de dolari.
Din anii ‘80 (când, conform unui studiu de Warren, Sullivan și Westbrook, majoritatea cetățenilor americani în situație de faliment personal erau absolvenți care nu și-au putut reveni din cheltuieli medicale de urgență și alte probleme neprevăzute) până azi, taxele de școlarizare au crescut de patru ori față de rata inflației și de opt ori față de veniturile gospodăriilor. În 1982, primul an de facultate putea fi achitat după șapte săptămâni de muncă plătită cu salariul minim, în timp ce, deși salariul minim pe oră nu a crescut decât dublu, aceleași taxe au crescut de 11 ori.
Un recent sondaj OnePoll relevă că utilizatorii de credite studențești sunt în stare de sacrificii majore, cum ar fi a avea două slujbe (39%), a nu ieși în oraș de sărbători sau pentru evenimente mondene (tot 39%), sau a rata o ceremonie de căsătorie sau botez a celor apropiați, pentru a evita cheltuielile de călătorie (36%). Cert este că, pentru 82% dintre ei, datoria aceasta – de 37.000 de dolari, în medie, dar care se poate ridica până la 200.000 de dolari pentru absolvenții de medicină – le afectează deciziile majore în viață.
De ce sunt acești oameni în stare pentru a le fi șterse datoriile? 51% dintre ei au răspuns că s-ar rade în cap, 49% ar merge pe jos până la muncă, 40% ar repeta ciclul liceal, nu și-ar lua niciun concendiu timp de un an sau s-ar abține de la cofeină pentru tot restul vieții și, cel mai grav, 39% ar sta o săptămână în închisoare.
Comicul John Oliver compara datoria studenților cu boala cu transmitere sexuală HPV: „Dacă mergi la colegiu, o vei avea aproape sigur. Și de o vei avea, te va urmări pentru tot restul vieții tale”. Lăsând la o parte umorul absurd (pentru care noile generații au o predilecție aparte, judecând după ultimele schimbări din cultura pop sau din stilistica memelor de pe internet), povara aceasta a datoriilor este reflectată și de schimbările în structura familiilor.
În cartea sa Indebted: How Families Make College Work at Any Cost („Îndatorați: cum familiile fac studiile să meargă cu orice preț”), Caitlin Zaloom – care face parte dintr-o școală de antropologie axată pe studierea legăturilor sociale ce rezultă din schimburi – demonstrează cum viața clasei de mijloc americane a devenit centrată pe susținerea studiilor. Dacă, pentru generațiile anterioare, așteptarea socială prevalentă era ca tinerii să se descurce singuri, familiile de azi tind să facă economii drastice și să-și riște stabilitatea financiară de dragul potențialului proaspeților studenți. Teama cea mai mare a părinților este ca deciziile lor financiare să afecteze pe viitor rezultatele copiilor, unii părinți strângând bani pentru studenție încă de când aceștia sunt în scutece. S-a mărit și vârsta medie până la care copiii, deveniți oameni maturi, tind să rămână la casa părintească, nemaipermițându-și să se mute într-o casă nouă.
Ironia face ca, în spatele acestor studii costisitoare, să se afle un sistem universitar care beneficiază, pentru fonduri de dotare care se pot ridica până la 40 de miliarde de dolari (în cazul Harvard), de scutiri de taxe, atâta timp cât 5% din veniturile lor anuale sunt direcționate către activități caritabile – cu alte cuvinte, un regim de fundație nonprofit, fără vreo obligație față de studenții defavorizați.
Și mai ironică este predilecția programelor curriculare de științe umaniste pentru studierea și apropierea teoreticienilor neo- sau post-marxiști, ceea ce se reflectă și în pozițiile politice ale multora dintre profesori și studenți, care militează pentru minoritățile din care fac parte sau cu care se solidarizează în virtutea feminismului intersecțional. Nu întâmplător, persoanele de culoare reprezintă demograficul a aproape jumătate din instituțiile de studii superioare unde s-au acumulat cele mai mari datorii.
O consecință firească a acestui climat politizat este popularitatea crescândă a candidatului de stânga Bernie Sanders, care, dacă ar fi ales președinte, va ținti gratuitatea studiilor superioare – teoretic posibilă, din moment ce ar fi nevoie de 79 de miliarde de dolari; ca termen de comparație, subvențiile federale din 2016 se ridicaseră deja la 91 de miliarde – și chiar ștergerea datoriilor studențești, ceea ce i-ar costa în total pe contribuali mai mulți dolari decât Planul Marshall din perioada postbelică. Actul propus de Sanders ar mai presupune burse mărite pentru studenții din familii cu venituri mici, precum și restricții ale finanțării federale, astfel încât banii să nu fie cheltuiți pe salariile administrației sau construirea unor stadioane.
Pentru a obține voturile electoratului, și candidatul democrat Joe Biden a propus o soluție, care presupune reintroducerea protecției împotriva falimentului personal referitor la împrumuturile studențești datorate băncilor și companiilor de credite. O ironie usturătoare este că, în 2005, același Joe Biden, în răspăr cu alți democrați, a sprijinit în congresul american legea care a suprimat această protecție, oferind mai multe avantaje creditorilor, aflăm din The Guardian.
La polul opus, există voci care deplâng inutilitatea cu desăvârșire a studiilor superioare în câmpul actual al muncii, cum ar fi Tim Cook, CEO-ul Apple, care sublinia că jumătate din noii angajați sunt fără diplomă, sau cum ar fi economistul Bryan Caplan, care scrie în cartea The Case Against Education („Argumente contra educației”) că împrumuturile au făcut educația prea accesibilă, astfel încât piața muncii a devenit prea exigentă. Cert este că studiile superioare nu mai sunt un atu în sine care să le facă o investiție la fel de bună ca pentru generația baby boomer, iar criza neplății datoriilor care survin din aceasta ar putea avea un impact sever asupra economiei americane în anii care urmează. ■