
Dacă facem un sondaj de opinie întrebând oamenii în ce măsură mai citesc poezie, riscăm niște răspunsuri ipocrite. Snobi se găsesc la tot pasul, cititori, mai puțin. Mai ales dacă luăm în calcul idioata vorbă care spune că românul s-a născut poet. Poate de aici ni se trag și neajunsurile. Pentru că, totuși, să te naști poet și să mori strungar ori casnică e o ironie a destinului dificil de suportat. De fapt, despre poezie vrem să vorbim și să spunem cu tristețea cuvenită că ea a murit la finalul secolului trecut exact așa cum prevestise celebrul filozof Hegel în Estetica lui. A murit ca artă, pentru că dacă ne uităm la conceptul de poezie, el mai bălăngăne ușor, atârnat fie de alte arte, fie de unele științe contemporane. Cum spunea Ion Barbu, matematica și poezia se întâlnesc undeva la infinit. Îi dădea mâna să vorbească despre infinit fiind matematician. Dar, ca poet, nu voia să amintească despre faptul că în infinit se întâlnesc toate. Hoții cu cinstiții, proștii cu deștepții, criminalii cu victimele care stau la o bere și-și iartă unii altora păcatele, așa cum propunea și Platon în Banchetul lui. Adevărul e că poeții, de-a lungul istoriei, au fost pe cât de plăcuți, pe atât de desconsiderați. Poetul era un trubadur venetic, ușor bețiv, un pic curvar, un pic neserios și puțin profitor ori întreținut, ca un animal exotic. În rezumat, pentru societate era practic inutil. Platon l-a dat afară din Republica nu doar pentru că filozoful insista să creadă că arta e o imitație a lumii care este o copie a Ideii, deci rezultă o copie după copie, ci și pentru aceste atribute deloc neadevărate. Dacă ne uităm la Chaucer, la Francois Villon, la Byron, Baudelaire, Nichita Stănescu, ne putem face o imagine. Oameni aparent serioși, dar care fie se drogau, fie beau peste măsură.
Dar hai să revenim la Hegel, cel care a prorocit moartea artei. Hegel era la bază chimist și, ca orice om de știință civilizat, avea un fel de respect frigid pentru poezie și artă în general, pe care nu le înțelegea. Aristotel însuși, biologul, dăduse verdicte complet analfabete despre marii poeți și tragedieni ai Antichității grecești. Platon, mai degrabă prozator decât filozof, îi repudia. Îl accepta pe Homer, creatorul mitologiei grecești, pentru că nimeni nu-l cunoscuse și e extrem de probabil nici să nu fi existat. Și cum să nu fii extrem de reticent în ce-i privește pe poeți? Ei înșiși erau un pic îndoiți de sine. Holderlin se întreba: „La ce bun poeți în timpuri sărace?”, iar Eminescu resimțea din plin efectele social-pecuniare ale poeziei în Cugetările sărmanului Dionis: „Poezie, sărăcie.” Marele Edgar Allen Poe a fost nevoit să renunțe la versuri și să scrie mai puțin inspiratele nuvele cvasipolițiste gen Prăbușirea Casei Usher, Îngropat de viu ori Cărăbușul de aur. De ce? Pentru că în America secolului 19, avidă de senzațional și dezvoltare economică, poezia nu se vindea. Poe a suferit groaznic scriind nuvele, care îi aduceau ceva bănuți, în loc de poezie și a și murit tânăr, parte din aceste motive, parte din cauza alcoolului. Dacă ne gândim mai serios, poezia nu s-a vândut bine niciodată. Că au existat suverani și dictatori excentrici care îi mai luau pe unii poeți la curte, drept animale de companie, asta e certificat istoricește. Însă vorbim de cazuri izolate. În realitate, poeții mureau tineri și săraci, iar unii dintre ei aveau parte de un surogat de glorie postumă excesiv de ipocrită. Din aceste motive, Hegel, mare iubitor de poezie, pe care o considera arta supremă (deoarece corespundea exigențelor lui abstracționiste), a sesizat acest fapt și a spus că arta va muri și prima care va deceda o să fie poezia. N-a putut să prevadă apariția cinematografiei, care a luat ulterior caimacul tuturor celorlalte arte, dar a descris cu precizie momentul sucombării poeziei. Final de secol 20, început de secol 21. Cine mai citește astăzi poezie, în afară de unii profesori de română, obligați să le predea copiilor Blaga, Arghezi ori Vasile Alecsandri? Nici măcar copiii obligați de curiculă nu citesc, ci învață pe de rost niște comentarii. Poezia mai trăiește oarecum prin versurile de cele mai multe ori imbecile ale cântecelor de muzică ușoară. O palmă decisivă a luat-o prin acordarea cu forța a premiului Nobel pentru literatură unui cântăreț, Bob Dylan.
Explicația morții poeziei e pur și simplu economică, că tot ne aflăm în gazdă la o revistă de profil. Nu se vinde! Cererea e ridicolă. Câteva sute de exemplare pe produs. Sigur, cea mai mare parte din vină o are și poezia contemporană. Total inadecvată și lipsită de orice fel de fior.
Vreți să citiți poezie? Luați-o cu începutul. De la Anacreon. Iar dacă vă pică în mână o carte de poeme, n-o citiți fără manualul de utilizare. E ca și cum v-ați urca beți la volan. Riscați accidente iremediabile.