De ce domnesc stereotipurile la Bruxelles

Charlemagne

51
8 minute de lectură

Capitala de facto a Europei are un secret murdar

Foto: pixabay

BULA DE la Bruxelles este un loc cosmopolit. Locuitorii săi călătoresc mult, în mod tipic, și sunt fluenți în trei limbi. Adesea, au un soț sau o soție dintr-o altă țară. Copiii lor merg la școli internaționale, unde terenul de joacă zumzăie într-un amestec de franceză, engleză, poloneză și alte limbi. Ar trebui să fie un loc în care stereotipurile naționale dispar, deoarece familiaritatea naște mulțumire. În loc de asta, eurocrații, diplomați și observatorii se lăfăie în stereotipuri care l-ar face pe un scriitor de scenarii de televiziune din anii ‘70 să roșească.

Regiuni întregi sunt condamnate. Dacă li se dă o mică șansă, locuitorii din bulă se transformă în Max Weber-i în miniatură, propovăduind despre deosebirile esențiale dintre Europa catolică și cea protestantă. Țările din „Clubul Med” sunt portretizate ca niște cheltuitoare împovărate de datorii, în timp ce rivalele lor din nord sunt condamnate ca niște avari moralizatori. Obiecțiile din partea statelor membre mai noi sunt ignorate ca fiind plângerile unor adolescenți. Ideile bune avansate de banda originală a celor șase membri sunt spulberate ca venind din partea unor euro-aristocrați care domnesc peste mai nou-sosiți. Oficialii din unele țări sunt desființați fără să aibă o minimă șansă. Un fost oficial al UE a respins ideea că stereotipurile structurează gândirea de la Bruxelles, înainte de a adăuga ulterior că „oricine” îi aseamănă pe olandezi cu organele genitale feminine. Ascensiunea UE trebuia să elimine astfel de deosebiri crase. În loc de asta, ele continuă cu încăpățânare, în miezul proiectului.

Etichetările generalizatoare ale vecinilor apropiați nu sunt nimic nou, „Curtezan ca un francez. Arogant ca un spaniol. Amoros ca un italian. Caraghios ca un neamț” era verdictul unui ghid de călătorie din secolul al XVII-lea. Stereotipurile sunt miezul comediei în fiecare țară. Uneori, ele sunt relativ benigne. Tony Blair trebuia odată să îl liniștească pe un prim-ministru italian, supărat că Marea Britanie produsese o cravată reprezentând statele membre UE, cu Italia ca o pizza. („Aceasta este națiunea lui Leonardo da Vinci, Michelangelo, Verdi, Florența, Roma,” povestea Blair anecdota, cu un accent greu, italian. „Și uite-ne cum apărem pe cravata voastră: quattro stagioni!”). Dar atunci când politica europeană ia o turnură urâtă, stereotipurile urmează și ele aceasta cale. Politicieni germani, precum Angela Merkel, au fost portretizați ca naziști în presa greacă. La rândul ei, doamna Merkel a susținut odinioară că grecii ar trebui să ia concedii mai scurte ca să iasă din marasmul lor economic.

În ciuda laturii lor urâte și inadvertențelor lor, stereotipurile joacă un rol util la Bruxelles. Ele sunt un mecanism de adaptare la complexitate. Într-un bloc în care se află 28 de țări și peste 500 milioane de cetățeni, sunt uneori necesare tușele largi de penel. Diplomații, europarlamentarii și asistenții lor sunt trimiși adesea la Bruxelles doar pe o perioadă scurtă, ceea ce înseamnă că este nevoie de scurtcircuite intelectuale pentru a ține pasul. O euristică utilă ajută la a face Europa mai clară, cel puțin la prima vedere. Adesea, se produce realmente o diviziune politică între Nord și Sud, sau între statele membre mai vechi și cele mai noi, ale căror interese sunt divergente. Dacă sunt urmate la modul rigid, aceste reguli pot să falsifice analiza. Dar este imposibil să înțelegi Europa fără a fi, uneori, un pic superficial.

Stereotipurile fac mai mult decât să explice. La Bruxelles, ele pot fi folosite ca instrument sau ca armă. Unul util poate ajuta în cariera unui eurocrat. E mai bine să fii văzut ca extrem de organizat (ca germanii), decât într-o stare haotică (precum italienii). A fi văzut ca prea avar (ca olandezii) e preferabil a fi mână spartă (ca grecii). Deși unele țări beneficiază de o reputație națională, altele suferă din acest motiv. Chiar și oficialii de frunte din membrii mai noi se plâng că ideile lor sunt ignorate din cauza naționalității lor, sau că ei sunt considerați responsabili pentru păcatele guvernului lor de acasă, spune Tomas Valasek de la think tank-ul Carnegie Europe. „Ori de câte ori mă întâlnesc cu un ungur, mă gândesc „Orban, Orban, Orban”, ” admite un funcționar UE, referitor la prim-ministrul autocrat al Ungariei. Walter Lippman, americanul care a inventat termenul, susținea că stereotipurile sunt „apărarea poziției noastre în societate.” La Bruxelles, un stereotip este la fel de mult o marcă de privilegiu, pe cât și de prejudecată.

În timp ce eurocrații pot să arunce cu stereotipuri, ei fac toate eforturile ca să evite să li se conformeze. O oficială franceză admite că la întrunirile UE este în mod deliberat umilă, ca să nu fie catalogată ca afișând o aroganță galică. Înainte de a deveni președintele Băncii Centrale Europene, italianul Mario Draghi și aliații săi trebuia să sublinieze cât de neitalian este el. Procesul a avut un succes atât de mare, încât tabloidul german Bild i-a oferit o caschetă  de ofiţer prusac (deși i-au cerut să o restituie, când Draghi a promovat o politică mai blândă). „Les Compromis”, un thriller francez a cărui acțiune se desfășoară în instituții de la Bruxelles, trage concluzia, declarând că la Bruxelles: „Britanicii sunt federaliști, italienii sunt stricți în privința regulilor, germanii se comportă precum mafioții, iar francezii sunt aproape modești.”

Țările care beneficiază de un stereotip pozitiv ar face mai bine să se bucure de el. Stereotipurile se schimbă, așa cum au aflat britanicii după Brexit. Ei aveau o reputație de operatori pragmatici, vicleni, la Bruxelles. Acum, oficialii britanici se trezesc în dificultate, deoarece reputația țării lor, ca un aliat pe care nu te poți baza, lucrează împotriva lor. Standardul oficialilor britanici nu s-a schimbat, dar felul în care sunt priviți s-a modificat. Acesta a dat naștere la unu nou stereotip: eurocratul britanic care se autoflagelează, disperând și scuzându-se simultan pentru comportamentul țării sale. A trebuit să se producă o schimbare reală, la  nivel global, pentru ca reputație britanicilor să sufere. La urma urmelor, linia de demarcație dintre stereotip și realitate este confuză. Noua reputație a britanicilor s-a născut deoarece ei au făcut ceva care, în mintea colegilor lor eurocrați, era confuz.

Foto: pixabay

Putere și prejudecată

Uneori, stereotipurile pot, totuși, să structureze realitatea. Chiar dacă politicienii și oficialii de la Bruxelles s-au izolat de orice formă de stereotipizare națională, alegătorii, care i-au trimis acolo, nu sunt atât de izolați, sublinia Tony Connelly, un jurnalist irlandez, în „Don’t Mention the Wars: A Journey through European Stereotypes” („Nu menționați războaiele: O călătorie prin stereotipuurile europene”). Dacă alegătorii olandezi, indiferent cât de eronat, vor crede că un împrumut de salvare ar putea fi cheltuit pe ouzo, atunci politicienii olandezi au o opțiune: fie să cheltuiască o uncie din capitalul lor politic ca să schimbe opinia alegătorilor, fie să se alăture corului de critici al grecilor. Bula de la Bruxelles nu este mereu ruptă de vederile alegătorilor. Uneori, ea le reflectă mult prea bine.


Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „De ce domnesc stereotipurile la Bruxelles”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele