După toate regulile din lume, România ar fi trebuit să aibă astăzi un regim iliberal consolidat, eurosceptic, etnocentrist și fundamentalist ortodox. Un regim în care partidul de guvernământ ar fi trebuit să dețină deja toate pârghiile de putere, să controleze presa, să țină la respect opoziția și să pună cu botul pe labe organizațiile societății civile, printr-o lege bine ticluită, menită a sancționa „agenții externi”.

Dacă toate acestea se întâmplă în Rusia, în Turcia, în Serbia și Ungaria, Slovacia sau Polonia, de ce nu s-ar întâmpla și în România?

În definitiv, principalele partide ale coaliției de guvernământ par mai degrabă înclinate către acest stil de a conduce.

Să privim la PSD. Teoretic, este un partid social-democrat, afiliat acestei familii socialiste europene. Dar ce găsim dincolo de etichetă? PSD este un partid naționalist și etnocentrist, departe de valorile stângii europene. În materie de politici sociale, privilegiază impozitarea paușală, la cote scăzute, în detrimentul politicilor sociale. Aici nu discutăm despre oportunitatea unor astfel de politici, discutăm despre cât de congruente sunt acestea cu doctrina social-democrată.

PSD susține Coaliția pentru Familie, un demers profund conservator, la ani-lumină de caracterul laic al social-democrației.

Liderul său, Liviu Dragnea, și-a făcut un titlu de glorie din a da mâna, în condiții încă neelucidate pe deplin, cu Donald Trump, la inaugurarea acestuia. Un Donald Trump pe care social-democrația europeană îl detestă sincer.

Acest partid, prin deciziile sale în domeniul securității naționale, privilegiază achiziționarea de echipamente din Statele Unite, fără licitații transparente și fără cooperare industrială, care ar crește numărul de locuri de muncă în mult urgisita noastră industrie de apărare.

PSD aduce mult mai mult cu dreapta sud-americană a anilor 1970-1980 decât cu social-democrația modernă.

ALDE, partenerul său de coaliție, este mai degrabă un partid-balama, un UNPR al zilelor noastre, prea puțin definit ideologic pentru a justifica o discuție prea lungă. ALDE rămâne arondat capriciilor liderului său, Călin Popescu Tăriceanu, cu planurile sale prezidențiale și discursul său iliberal de conjunctură. Cândva, Traian Băsescu, pe atunci într-o gravă derivă eurosceptică, îl numea, în batjocură, „european cu papion”. Vremurile acelea au trecut. Tăriceanu a împrumutat tot mai mult din tușele groase ale unui Orban sau Borissov.

UDMR, cândva una dintre marile voci proeuropene din spectrul politic românesc, a devenit o filială a orbanismului iliberal.

Să privim către opoziție. Avem un Partid Național Liberal ale cărui accente liberale sunt tot mai puțin vizibile. A susținut legea protecționistă (și inoperabilă) privind prezența în magazine a 50% produse alimentare românești. Susține Coaliția pentru Familie. Votează cu două mâini pentru introducerea religiei în școli. Facțiunea sa neoprotestantă, care se adapă ideologic de la Micul Dejun cu Rugăciune și alte elemente ultraconservatoare de peste Ocean, este tot mai influentă în partid, în condițiile unei tot mai slabe componente cu adevărat liberale. Din partidul dinamic și reformist al începutului anilor 1990, Partidul Național Liberal a devenit un PSD cu (ceva) mai puțini baroni locali.

USR a câștigat puncte importante prin discursul său anticorupție, dar încă nu este definit clar din punct de vedere ideologic. Poziționarea față de demersul Coaliției pentru Familie a generat, acum un an, o gravă ruptură internă. Partidul a supraviețuit (unii ar zice miraculos), facțiunea cu adevărat liberală este destul de puternică, dar partidul încă ezită să-și afirme o orientare puternică spre o Europă mai profund integrată (dacă această concepție chiar există în USR).

În aceste condiții, întrebarea este cum de România este încă altfel decât multe surate din regiune? Cum de este posibil ca puterea să se clatine în asemenea măsură după un miting al societății civile, în care diversiunea violentă a eșuat într-un mod atât de jalnic? Erdogan sau Vucic (președintele iliberal al Serbiei) trebuie că râd cu gura până la urechi…

Am putea vorbi despre incompetență. Guvernele iliberale produc mari lucrări publice – de obicei încredințate prietenilor politici, dar oricum, vizibile. România este un dezastru la capitolul lucrări publice – urmăriți doar prestația ministrului Transporturilor și veți înțelege de ce.

Guvernele iliberale reușesc să livreze beneficii, mai ales către clasele mijlocii, pe care pretind că le protejează în fața concurenței neloiale a celor din Vest. În România, tocmai clasele mijlocii suferă din cauza incompetenței și corupției.

Apoi, românii sunt obișnuiți cu propaganda. Discursul naționalist este prezent încă din timpul lui Nicolae Ceaușescu, atunci când alte forme de comunism se pretindeau drept internaționaliste. La începutul anilor 1990, pe când statele foste comuniste din Europa Centrală experimentau politicile liberale, noi experimentam regimul socialist-naționalist al lui Ion Iliescu, de tipul lui Milosevic din Serbia sau Meciar din Slovacia.

Așadar, iliberalismul prinde mai greu rădăcini la noi decât în statele învecinate. Asta nu înseamnă că n-are nicio șansă. Dar demonstrațiile din ultimul weekend arată că o parte a României profunde este un pic altfel.

Și că această parte a societății – nu știm dacă majoritară – se simte nereprezentată pe actuala scenă politică.