La 19 mai 2018, sute de mașini porneau din județe ale Moldovei către București, într-o acțiune menită să atragă atenția asupra izolării acestei regiuni istorice, singura în care nu există vreun kilometru de autostradă. Era prima acțiune cu impact național a organizațiilor „Moldova vrea Autostradă” și „Împreună pentru A8”, după o serie de proteste în plan local.

Mai târziu, în noiembrie 2018, Parlamentul a adoptat un proiect de lege care stabilește ca prioritate realizarea autostrăzii pe ruta Ungheni – Iași – Tg. Neamț – Tg. Mureș. Legea susține ca proiectul de autostradă să beneficieze an de an de finanțare predictibilă.

Inițiatorii ar fi avut în vedere ca autostrada să fie finanțată din fonduri europene, dar deputatul PSD Cătălin Rădulescu a introdus și posibilitatea parteneriatului public-privat, o idee pe care guvernul PSD pare să o favorizeze.

Însă legea adoptată în această toamnă nu a avut darul de a liniști spiritele în cea mai izolată și săracă dintre regiunile istorice. Acum aproape două săptămâni, membrii societăţii civile au lansat asociaţia „Mişcarea pentru Dezvoltarea Moldovei” (MDM).

După cum era de așteptat, printre membrii fondatori ai MDM se numără și fondatori ai asociaţiilor civice ieşene care au pornit-o astă-primăvară spre București.

Noua mișcare apărută la Iași susţine procesul de regionalizare, considerând că în acest sistem, Moldova ar putea atrage mai multe fonduri europene. Organizația intenţionează să propună, în următoarele luni, un model naţional de descentralizare administrativă, pentru a pune în acord interesele regionale și cele naţionale.

MDM susține că are deja filiale în toate cele opt judeţe ale Moldovei și spune că nu intenţionează să se transforme în partid.

Manifestul care stă la baza constituirii organizației face apel și la argumente de ordin istoric, susținând că Moldova a avut de pierdut după Unirea de la 1859, că promisiunile făcute atunci nu au fost respectate și că orașul Iași și-a pierdut, în timp, statutul și influența, din cauza centralizării.

Astfel că activiștii cer creșterea finanțării regiunii de la bugetul public, invocând inclusiv o datorie istorică a „Bucureștiului” față de provincia lăsată în urmă. Cu alte cuvinte, statul român să-și plătească datoria istorică față de Moldova prin finanțarea marilor proiecte de infrastructură, după care să lase regiunea să se dezvolte prin descentralizare.

Când „Provincia” contestă „Centrul”

Mișcarea inițiată la Iași este una preponderent intelectuală, reunind istorici precum Dorin Dobrâncu sau Mihai Chiper, publiciști precum Alexandrul Călinescu, Florea Ioncioaia sau Dan Radu, economiști precum Claudia Negrău sau Georgiana Carmen Tudoran, antreprenori precum Bogdan Perju sau Ionel Roman și, evident, lideri ai organizațiilor care militează pentru autostradă, inginerii Cătălin Urtoi și Ionel Apostol. Lista inițiatorilor însă este cu mult mai lungă și cuprinde specialiști din domenii diferite, ilustrând seriozitatea preocupărilor regionale și nemulțumirea care domnește în rândul elitelor.

Demersul apare în contextul înmulțirii inițiativelor regionale care vin să conteste autoritatea „Centrului”, considerând că s-ar putea descurca mai bine și ar putea absorbi mai eficient fondurile europene într-un sistem descentralizat.

Patru primari din vestul țării (Timișoara, Arad, Oradea și Cluj-Napoca) au format ceea ce s-a numit „Alianța Vestului”, un grup regional care își propune cooperarea în privința atragerii de bani europeni în proiecte comune. Le-au urmat exemplul șapte primari din judeţele Suceava, Botoşani, Neamţ şi Iaşi, care au semnat un acord-cadru pentru înfiinţarea Asociaţiei „Moldova se dezvoltă”.

În județele Harghita și Covasna, preocupările legate de autonomie din rândul populației locale majoritar de etnie maghiară sunt cunoscute. La 18 noiembrie 2018, mii de persoane au participat, la Sfântu Gheorghe, la un miting pentru autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc. Adunarea a fost organizată de Consiliul Naţional Secuiesc.

Preocupări legate de descentralizare și chiar de căutarea unei formule de autonomie sunt vechi în Transilvania. Încă din anul 2002, grupul Provincia, în care s-au regăsit deopotrivă intelectuali români și maghiari, a lansat un Memorandum pentru construcția regională a României.

Dezvoltarea a crescut decalajele

Toate aceste semnale apar într-un moment în care bilanțul general al apartenenței României la Uniunea Europeană nu arată rău, pe ansamblu. La sfârșitul anului 2017, conform datelor Eurostat, România ajungea la un nivel al PIB/locuitor de 63% din media europeană, după ce termina anul 2006, cel premergător aderării, la un nivel de 39%. Un avans cu adevărat remarcabil, de 24 de puncte!

Spre comparație, în aceeași perioadă, Ungaria a câștigat doar 7 puncte – atunci când noi de-abia aderam, ungurii erau aproape de ceea ce este România acum (61% din media europeană). Polonezii au câștigat 19 puncte, slovacii, 13, cehii, 10 puncte. În timp ce bulgarii au avansat cu 12 puncte.

Cu alte cuvinte, România, chiar dacă rămâne penultima în topul bogăției printre statele membre ale Uniunii, a avansat cel mai repede pe parcursul unui deceniu.

Dar aceasta nu a fost o veste bună chiar pentru toate regiunile. De fapt, diferențele dintre zonele bogate și cele sărace s-au accentuat în această perioadă. De pildă, Bucureştiul a ajuns la un nivel al PIB/locuitor peste capitale precum Berlin sau Lisabona, circa 140% în raport cu media UE. În același timp, doar Regiunea de Dezvoltare Vest depășește 60% din media europeană, situându-se, așadar, la media românească. O medie, așadar, trasă în sus – artificial, spun unii – de Regiunea București-Ilfov.

Cu alte cuvinte, pe teritorii întinse ale României, în afara marilor orașe care reprezintă poli de creștere (Cluj-Napoca, Timișoara, Iași), oamenii au simțit prea puțin efectele pozitive ale aderării la Uniunea Europeană.

Regiunea Nord-Est (judeţele Iaşi, Suceava, Bacău, Neamţ, Botoşani şi Vaslui) abia atinge 36% din media europeană și este a cincea cea mai săracă regiune din UE (într-o stare mai precară sunt trei regiuni din Bulgaria şi una din Franţa de peste mări). Așadar, Moldova de-abia dacă se află acum la nivelul mediu al României de dinainte de aderare.

Povești diferite, proiecte rivale

Promotorii MDM consideră că „Bucureștiul” ar trebui să ofere mai mult, îndeosebi în termeni de investiții publice. Dar de aici încep problemele.

În primul rând, pentru că mișcarea apărută în Moldova apare, în multe privințe, ca fiind de sens contrar celei din vestul țării. Conform narativului transilvan, regiunea este cea mai dezvoltată și, în orice caz, cea mai europeană. Astfel că ar putea fi și mai și dacă ar beneficia de mai multă autonomie financiară – în sensul că o mai mare parte din resurse să rămână în plan local, unde ar fi folosite mai eficient.

Moldovenii, în schimb, consideră că au dreptul la mai multe resurse de la centru pentru a putea reduce decalajele de dezvoltare, asta, și ca o reparație istorică.

Dar ce-ar zice bucureștenii? Pentru că, în cele din urmă, Bucureștiul este cel care asigură peste 20% din bugetul național (cu circa 10% din populație). Regiunea Nord-Vest contribuie cu circa 15%, regiunea Vest, cu 13%.

Dacă judecăm lucrurile în termeni de contribuții și alocări, atunci, cu mai puțin de un sfert din resurse rămase în regiune, Regiunea București-Ilfov este, de fapt, cea mai văduvită. Conform unor date publicate de Ministerul Finanțelor în 2016, Bucureștiul primea înapoi puțin peste 11% din ceea ce dădea bugetului de stat. Județele Cluj și Timiș păstrau circa 44%, în timp ce județul Iași, peste 80%. Botoșani, un județ mai sărac al Moldovei, primea cu aproape 50% mai mult, iar Vasluiul, cu peste 50% mai mult decât contribuțiile efective.

Așadar, mai multe sau mai puține transferuri de resurse financiare de la regiunile mai bogate către cele mai sărace? Cele două narațiuni despre dezvoltarea autonomă nu se potrivesc, iar transilvănenii și moldovenii ar trebui să găsească o cale comună.

„Bucureștiul” care îi unește pe contestatari

Ceea ce îi unește pe transilvăneni și pe moldoveni este o anumită aversiune față de „București”. Ghilimelele își au rostul lor, fiindcă ar trebui lămurit despre ce București vorbim.

Bucureștiul poate fi sinonim cu imaginea sistemului centralizat , orașul mereu grăbit, cu trafic infernal și oameni repeziți, care găzduiește instituțiile statului, locul tuturor aranjamentelor posibile. Ceea ce transpare mai puțin sau deloc din această narațiune este că instituțiile centralizate sunt populate cu oameni veniți din toate regiunile României, ajunși acolo prin votul cetățenilor din toate regiunile sau prin numiri politice, acestea, la rândul lor, rezultate din negocieri la nivel local, purtate, adesea, altundeva decât la București.

Sediul deciziei centralizate nu este, așadar, chiar același lucru cu Bucureștiul care oferă cel mai mult și primește cel mai puțin de la „celălalt București”. Totuși, „Bucureștiul” le oferă unor lideri regionali șansa unui cal de bătaie pentru nereușitele unor politici sau pur și simplu pentru a satisface orgolii locale vechi.

„Salvăm Clujul de București”, „Salvăm Oradea de București” se putea citi pe panouri publicitare instalate de UDMR în campania electorală din 2016.

Și pentru că am ajuns aici, să nu uităm de cel de-al treilea proiect, cel din Ținutul Secuiesc. Acesta are un pronunțat caracter etnic, insistând pe folosirea limbii materne în toate instituțiile și pe autonomia politicilor culturale și educaționale. Plus arsenalul simbolic – drapel, heraldică – menit a marca existența unui teritoriu cu caracter aparte.

Altfel, județele Covasna și Harghita se numără printre cele mai sărace din țară, ceea ce face extrem de dificil de abordat subiectul banilor. Totuși, conform datelor Ministerului Finanțelor și Comisiei Naționale de Prognoză publicate în 2016, un județ precum Harghita, care produce puțin peste 1% din PIB-ul național, reține circa 82% din ceea ce dă la bugetul țării, cam la fel ca județul Iași, a cărui pondere în PIB-ul național este de trei ori mai mare. Deci, loc pentru discutarea alocărilor și transferurilor ar mai fi.

Dar efectele demersului din Ținutul Secuiesc sunt cu precădere politice. Cererile de descentralizare și autonomie care provin de aici sunt adesea taxate de politicieni din alte regiuni drept tendințe secesioniste, lucru pe care secuii și ungurii îl neagă.

Ideea comasării județelor și constituirii unor regiuni mai puternice din punct de vedere economic și care să beneficieze de un grad sporit de autonomie nu este deloc nouă, însă de fiecare dată a intervenit blocajul politic.

Dacă Ținutul Secuiesc ar fi recunoscut ca o regiune bine conturată a Româniai (precum Dobrogea sau Banatul, de exemplu), aceasta ar atrage costuri politice imense pentru inițiatori și ar da apă la moară populiștilor și naționaliștilor.

Dacă județele Covasna și Harghita ar fi înglobate într-o regiune mai mare, cu majoritate românească (Transilvania, de exemplu), aceasta ar genera opoziția înverșunată din partea UDMR, formațiune care, printre altele, asigură supraviețuirea guvernelor, și nu de azi, de ieri. Liderii politici au evitat mereu răspunsul la această dilemă și nu arată că sunt gata să-și asume vreun risc politic.

În 2011, sub guvernarea PDL, un proiect de înființare a regiunilor ( fără evidențierea Ținutului Secuiesc) a fost abandonat din lipsă de sprijin politic. Ar fi fost nevoie de o majoritate de două treimi pentru amendarea Constituției, lucru imposibil de realizat fără UDMR.

În 2014, un proiect susținut de PSD și PNL, pe atunci aliate la guvernare, a fost respins în integralitatea sa de către Curtea Constituțională. 

În aprilie 2017, Guvernul PSD-ALDE a aprobat o hotărâre privind strategia generală de descentralizare, la propunerea Ministerului Dezvoltării Regionale. Strategia vizează transferarea de noi competențe de la nivel central la nivelul autorităților locale, în agricultură, cultură, turism, mediu, sănătate, educație și activități extrașcolare, tineret și sport.

A fost mai mult o declarație de intenție, menită a se transforma într-o lege care însă n-a mai apărut. În discursul său din 16 decembrie 2018, liderul PSD, Liviu Dragnea, a cerut imperativ guvernului Dăncilă să emită proiectul de lege „până pe la Sfântul Ion” (adică, 7 ianuarie 2019), ceea ce nu s-a întâmplat.

Chiar „Centrul” oferă argumente

Demersurile locale sunt alimentate și de comportamentul „Centrului”, fie că acesta este văzut ca sediu al instituțiilor statului, guvern sau partid de guvernământ. Președintele PSD, Liviu Dragnea, este adesea criticat că a populat instituțiile statului cu persoane provenite din regiunea sa – șefa guvernului și ocupanta fotoliului de ministru la Interne sunt din Teleorman, de exemplu. PSD lasă în ultimul timp impresia că „a ocupat” instituțiile cu oameni din sudul țării, în dorința de a-și consolida puterea, neglijând nevoile celorlalte regiuni.

Există apoi problema acută a absorbției fondurilor europene. În noiembrie 2018, ministra Fondurilor Europene, Rovana Plumb, anunța un grad de absorbție de 20%, față de 22% media europeană, pentru perioada bugetară 2014-2020. Până în acel moment, în România intraseră 6,45 miliarde de euro în cadrul Politicii de Coeziune.

Totuși, semnalele din partea Comisiei Europene sunt îngrijorătoare. Comisara pentru dezvoltare regională, Corina Crețu, a criticat guvernul de la București pentru faptul că nu a depus suficiente „proiecte mature” pentru atragerea de fonduri substanțiale. De fapt, un singur proiect major ar fi fost depus până la finele anului trecut, cel privind metroul București-Otopeni, și acela finanțabil pe jumătate.

Liderii locali se tem astfel că proiectele lor nu vor mai putea fi duse la îndeplinire, fără importanta componentă de finanțare europeană, și aceasta, din cauza lipsei de decizie de la „Centru”. Aceasta ar fi motivația constituirii Alianței Vestului, dincolo de caracterul politic – toți cei patru primari sunt liberali.

În Moldova, nemulțumirea principală este legată de autostrada care ar trebui să ducă spre Europa de Vest. Antreprenorii spun că fără această șosea rapidă, este imposbil să se mai dezvolte și să rămână competitivi, în condițiile în care, astăzi, un camion are nevoie de cel puțin trei zile pentru a ajunge cu marfa la o destinație central și vest-europeană.

Dar în Moldova există o puternică neîncredere în planurile guvernamentale de construire a tronsonului Ungheni (la granița cu R. Moldova) – Târgu Neamț prin parteneriat-public privat, așa cum insistă guvernul. De ce nu prin fonduri europene? Se întreabă localnicii.

Un alt motiv de nemulțumire pentru ieșeni îl constituie amânarea de către guvern a proiectului celor trei spitale regionale ce urmau să fie ridicate cu finanțare europeană, în actualul exercițiu financiar. Centru medical și universitar de primă mărime, Iașiul își lega multe speranțe de noul spital regional ce urma a fi instalat aici, inclusiv în ceea ce privește stoparea exodului cadrelor medicale.

Numai că guvernul Dăncilă a anunțat amânarea planurilor, până în exercițiul bugetar 2021-2027, în timp ce voci din PSD au criticat Comisia Europeană și au fluturat din nou ideea parteneriatului public-privat. Intelectualii ieșeni arată însă că vor altceva.

Ce vor intelectualii moldoveni

Manifestul Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei vine cu o serie de argumente de ordin istoric, administrativ și economico-financiar pentru a susține cauza descentralizării.

Argumentul istoric
„Moldova este, de mai bine de 100 de ani, un teritoriu marginalizat, mereu pus la coadă. Un teritoriu exploatat electoral, periodic, cu promisiuni niciodată îndeplinite. (…)
Sunt 160 de ani de când Moldova plătește, discret, factura Unirii Principatelor.
În 1859, de exemplu, regiunea Moldovei avea de trei ori mai multe drumuri modernizate decât Muntenia; un venit comunal pe cap de locuitor mai mare; mai multe târguri; moșii mai performante; o administrație care, după standardele epocii, era mai modernă și mai eficientă.
Imediat după momentul 1859, Principatele Unite se mândreau cu patru mari orașe: București, Iași, Botoșani și Galați.
Azi, Botoșaniul și Galațiul și-au pierdut vigoarea economică și pozițiile în top nu doar pentru că granițele României s-au extins, incluzând orașe transilvănene mari, ci pentru că au pierdut puncte, an de an, din cauza necruțătoarelor reguli ale centralismului. Centralismul a schimbat dramatic viitorul Moldovei.
În 1930, ziarele epocii titrau pe prima pagină: „Vrem șosele în Moldova! Singura regiune fără șosele!”.

Argumentul administrativ
„Politicile centraliste şi-au dovedit cu fiecare ciclu electoral, de 30 de ani încoace, neputinţa şi ineficienţa.
Moldova de azi este subdezvoltată economic şi fără voce politică pentru că e reprezentată în Capitală de politicieni mediocri şi obedienţi, care nu s-au solidarizat niciodată pentru a apăra interesele celor 4 milioane de alegători.
Politicieni care votează fără greş în conformitate cu linia partidului centralist, nu cu nevoile şi cu interesele alegătorilor lor. (…) Moldova are nevoie, prin urmare, de o voce clară, articulată, care să-i protejeze şi promoveze interesele. Problemele Moldovei au dreptul să intre pe agenda naţională. Cele opt judeţe ale Moldovei au probleme specifice – care ţin de geografie, de infrastructură, de dinamica socială, de proiecţia conştientă a unui viitor sănătos”, au scris reprezentanţii MDM, în manifest.

Argumentul financiar
„Anul trecut, Moldova, care înseamnă peste 20% din suprafaţa ţării, a primit un umilitor 2,3% din bugetul naţional de investiţii al Ministerului Transporturilor (…).
Regiunea e privită de decenii, în luări publice de poziţii, prin lentila unor stereotipii care-o califică drept „primitor universal” de infuzii financiare. Datele arată însă, adesea, altceva: în perioada 2012-2015, de exemplu, Regiunea Nord-Est a livrat bugetului central cu 10 miliarde de lei (2,3 miliarde de euro) mai mult decât a primit înapoi prin realocări.
Fenomenul migraţiei forţei de muncă – care trage în jos întreaga economie naţională – are efecte devastatoare în Moldova: din trei emigranţi români, unul este din Moldova; 25% din populaţia zonei – faţă de 10%, media naţională – contribuie, prin munca lor, la PIB-ul altor ţări. Oraşe mari – sau judeţe întregi, precum Galaţiul sau Botoşaniul – sunt condamnate la izolare şi declin accelerat pentru că nu-şi pot conecta motoarele economice la cele ale regiunii; şi n-o pot face pentru că nu există conexiuni de transport adecvate şi politici regionale care să le valorifice inteligent resursele, creativitatea, potenţialul”.