De ce stau românii la coadă? Pentru că economia nu are suficient capital

49
6 minute de lectură

M-am plictisit să tot fac paralele doctrinare între comunism și societatea actuală ca să ajung la concluzia că afară-i vopsit gardu’ și înăntru-i leopardu’. Mai bine am observa că ceea ce s-a păstrat și nu dă urme că ar dispărea este coada. Înainte se stătea la coadă la carne, lapte, zahăr sau ulei. Acum, la farmacie trebuie să stai la o coadă comună, la hipermarket și magazinul de bricolaj nu sunt niciodată suficiente casiere, la bancă aștepți în ordinea bonului de ordine, iar la benzinăria cu poziția dominantă ți se zice pe de-a dreptul că, dacă nu-ți convine că stai la rând, să te duci în altă parte, e alegerea ta.

Iată un context care arată cât de departe de aplicarea unor ziceri precum „În capitalism nu se stă la coadă” ori „Clientul are întotdeauna dreptate”. Pentru a avea capitalism este nevoie de capital și cozile arată că nu există și atunci nu se vede la niciun nivel abundență de bunuri și servicii. Ba, mai mult, din cauza faptului că economicul e dominat de politic, ca-n comunism, și el e cel care le dă voie și chiar le spune investitorilor ceea ce să facă, aceștia din urmă nu reinvestesc aici profitul. Întreprinzătorii încearcă să-și recupereze peste noapte investițiile. Fără să le pese că, din cauza „managementului costurilor”, a lucrului cu personal puțin, clienții au un grad redus de satisfacție.

Așadar, mediul de business este ostil, motiv pentru care economia românească rămâne subcapitalizată. Și din cauza insuficienței capitalului, românii stau la coadă să-și procure puținele mărfuri oferite de comercianți. Nu se confruntă în niciun caz, ca în anii ’30, cu o criză de supraproducție. Mărfurile puține și scumpe, pe care românii, de altfel, nu și le prea permit, sunt vândute pe datorie. Menajele-s înghesuite de suprataxare, așa cum evidențiază statisticile bugetelor de familie, și, ca să poată supraviețui, apelează la creditul de consum ori la economia subterană. Primul element arată – prin păstrarea neperformanței la un nivel ce nu poate fi considerat confortabil – că îndatorarea gospodăriilor s-a produs ca să poată rămâne statul în afara unei limite periculoase a datoriei publice, cel de doilea – economia informală – un grad record de debancarizare, în situația în care numerarul în afara sistemului bancar a ajuns la 18,33% din totalul masei monetare.

Când românii nu stau la coadă, care vădește că în locul concurenței dintre furnizori e pus marketingul și traficul de influență al politicului, ei cumpără din economia subterană, ce rămâne competitivă, fiindcă nu achită taxe de protecție.

În fine, ca să detaliez, scriam recent despre cozile care se fac la casieriile băncilor, după ce singura idee de restructurare venită managementului a constat în concedierea angajaților sau înlocuirea personalului calificat și experimentat cu unul ieftin. Ceea ce, evident, că s-a materializat în servicii mai proaste oferite clienților.

Da, dar cozile, care în perioada crizei au început să apară și la bănci, se vedeau de mult la instituțiile statului, precum administrații fiscale sau Poștă, căci și aici „reforma” a însemnat înrăutățirea calității serviciilor.

În socialism, când statul deţinea monopolul oferirii unui bun, se stătea la coadă, furnizorii îşi alegeau clienţii, în loc să se întâmple invers, precum în capitalism, dar și acum românii așteaptă obedienți nu doar pentru carnetele de şofer, ceea ce vădește că nu s-a redus suficient dominaţia statului social.

Reiau întreaga speță. Suntem liberi să alegem să citim ce publicaţii vrem, cu ce mijloc de transport să ne deplasăm şi marca acestuia, la ce posturi de televiziune să ne uităm şi cine ne furnizează servicii de cablu şi internet. Însă atunci când primim un aviz, în care ni se spune că trebuie să ridicăm un plic de la Poştă, libertatea de alegere dispare subit. Degeaba ne-am dori să ridicăm plicul, prin care administrația fiscală ne spune cât avem de achitat după „globalizare”, de la o adresă anume. Nu putem ridica scrisoarea decât de la oficiul poştal de la care suntem arondaţi, în funcţie de adresa din cartea de identitate. Nu putem alege să ne fie redirecționat plicul.

La fel se întâmplă şi cu scolile generale la care ne trimitem copiii. Repartiţia acestora se face tot în funcţie de adresă şi nu are nimic de a face cu libertatea de alegere.

Consecinţele nu sunt greu de remarcat. Monopolurile de facto se comportă ca şi cum ar fi stăpânii consumatorilor, iar „calitatea“ prestaţiilor e pe măsură. Unde nu există capitalism, adică acolo unde nu clientul este stăpân, ca urmare a libertăţii sale de alegere, ne întoarcem la comunism – la penurie, raţionalizări, repartiţii şi bonuri de ordine.

Pe Ceaușescu l-am dat jos în primul rând pentru că ne era foame și frig și nu mai voiam să suferim lipsuri elementare. De asta am vrut capitalism „ca în Vest”.

Am fi orbi și necinstiți să pretindem că acum e ca pe vremea lui Ceaușescu. Dar nu trebuie să scăpăm din vedere că, deși nu chiar la nivelul de atunci, economia e în continuare controlată de factorul politic. Iar „cartelizarea” de atunci a fost înlocuită cu ceva mai subtil, mai insidios și mai greu vizibil: controlul cererii agregate, prin reglementări și măsuri de intervenție.

În loc să fie liberalizate piețele pentru ca acestea să genereze ofertă abundentă, în condiții de concurență reală în beneficiul consumatorilor, se încearcă în continuare doar să se administreze în mod „ordonat” sărăcia. Iar politicienii și birocrații pretind mai departe că știu mai bine decât consumatorii și antreprenorii, pe bază de analize și planuri „științifice”, ce, cum și cât trebuie să cumpărăm, de câte calorii, glucide, kilowați și mașini avem nevoie. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele