Guvernul lui Maduro a înființat în 2017 unități speciale de poliție, cu scopul declarat de a lupta împotriva infracționalității crescânde, ca urmare a înrăutățirii situației economice. Imagini de la desanturile forțelor speciale au fost publicate de societatea civilă, care susține că este vorba despre razii făcute în plină zi, după izbucnirea protestelor.

De altfel, după cum se relatează din Venezuela, blindatele trupelor speciale își fac apariția tot mai des pe străzile din Caracas.

Aceste veritabile „patrule ale morții”, amintind mai degrabă de practicile regimurilor dictatoriale de dreapta din America Latină, din a doua parte a secolului al XX-lea, se alătură altor forțe care în prezent îi terorizează pe opozanții regimului Maduro. Comandouri venite din Cuba, forțe paramilitare locale, echipate de armata venezueleană și specializate în răpiri și trafic de droguri, facțiuni rebele ale gherilelor columbiene FARC susținute de Caracas sau însăși armata venezueleană întregesc tabloul opresiunii.

Acestor forțe li s-ar adăuga trupele speciale de mercenari ruși Wagner, prezente și în conflictul din Siria, transmit agențiile de presă.

Sunt numeroase rațiuni pentru Kremlin de a se implica în conflict. Mai întâi, pentru că este o ocazie (încă una) de a afirma rolul Rusiei de jucător global. Apoi, este antioccidentalismul pronunțat al regimului Maduro, pe principiul că „dușmanul dușmanului meu îmi este prieten”. Dar, mai presus de toate, este mesajul puternic pe care Rusia vrea să-l transmită întregii lumi: niciun lider autoritar nu va fi lăsat să cadă ca urmare a protestelor populare.

Este una dintre rațiunile pentru care Moscova l-a susținut pe liderul sirian Bashar al-Assad, dar și una dintre motivațiile principale ale Turciei pentru a-l susține acum pe Nicolas Maduro.

În ce măsură, însă, situația din Venezuela este similară cu cea din Siria? Cel puțin deocamdată, în statul latino-american, opoziția acționează prin proteste masive de stradă. Armata pare să-i rămână fidelă lui Nicolas Maduro, în pofida promisiunilor de amnistie lansate de președintele autoproclamat Juan Guaido. Nu s-au semnalat până acum facțiuni care să treacă de partea opoziției și să se angajeze în confruntări cu armata regulată.

Varianta unei confruntări militare pe care Nicolas Maduro ar putea s-o câștige în mod decisiv, cu ajutor de la Rusia și aliații săi, pare, cel puțin pentru moment, exclusă. Venezuela este mult diferită de Siria, cu trăsăturile ei tribale. În țara arabă, grupările opuse regimului Assad, în principal pe considerente etnice sau religioase, puteau controla ușor teritorii bine definite și antrena în luptă grupări relativ bine pregătite. Armatele rebele au beneficiat inclusiv de aportul dezertorilor din armata regulată, mânați, la rându-le, de motivații etnice și religioase.

Lui Maduro îi este extrem de dificil să dezvolte narațiunea lui Bashar Al-Assad, preluată imediat și de Rusia, cum că regimul luptă, de fapt, împotriva terorismului. Propagandiștilor Moscovei le va fi cât se poate de dificil să construiască o poveste care să confere unei intervenții pe față în Venezuela măcar o umbră de legitimitate – vorbim despre o țară din care se emigrează în masă și în care se protestează din cauza prăbușirii economice, a foametei și a lipsei serviciilor publice elementare, nicidecum despre Statul Islamic sau alte grupări rebele animate de idei jihadiste.

Este greu de imaginat deocamdată o intervenție altfel decât discretă – Moscova nu recunoaște prezența mercenarilor pe teren și, oricum, formațiunile Wagner nu fac parte, oficial, din structurile armatei ruse.

Ne-am putea aștepta ca Moscova să încerce să mute pe alt plan, pentru a distrage atenția de la Venezuela și a scădea presiunea internațională de pe umerii lui Maduro. În acest caz, Ucraina ar fi o opțiune.