De ce vrea Emmanuel Macron să desființeze ENA, cel mai elitist colegiu din Franța

Elita din Franța este mică și incestuoasă

BRUSSELS, BELGIUM - MARCH 22: French President Emmanuel Macron speaks to the media at the conclusion of a two-day EU summit on March 22, 2019 in Brussels, Belgium. Yesterday leaders at the summit agreed on a format for granting the United Kingdom an extension beyond its original March 29 deadline for Brexit. (Photo by Sean Gallup/Getty Images)

Charlemagne

Ediția tipărită | Europa – 2 mai 2019


SE ÎMPLINESC 15 ANI, în primăvara acesta, de când studenții de la colegiul postuniversitar de servicii civile al Franței, un colegiu de elită, se pregăteau să-și sărbătorească absolvirea. În spatele lor, se ridica orașul alsacian Strasbourg, cu berăriile sale și cu cei doi ani de studii intense la École Nationale d’Administration (ENA). Înaintea lor, se înălțau slujbe pe bandă rulantă, pe coridoarele cu parchet ale puterii de la Paris și garanția unor cariere strălucite. Când cea mai bună studentă s-a îndreptat spre capătul amfiteatrului, ea i-a înmânat, totuși, directorului uluit un raport de 20 de pagini scris de elevi și intitulat „ENA: urgența reformelor”. Printre semnatari, un coleg student absolvent, cu o claie de păr în dezordine, Emmanuel Macron.

École Nationale d’Administration (ENA) , Foto Wikimedia

Rebelul student se pare că s-a transformat în revoluționarul prezidențial. Pe 25 aprilie, ca răspuns la protestatarii gilets jaunes (vestele galbene) și la furia lor împotriva elitei inerte, Macron a anunțat desființarea ENA. „Reparațiile improvizate – a declarat președintele – nu merg: dacă păstrezi aceleași structuri, obiceiurile sunt prea puternice”. A fost cel mai controversat și mai spectaculos dintre toate anunțurile făcute pentru a marca lunile consecutive ale „marii dezbateri naționale” a lui Macron. Dintr-o lovitură, el a cedat cererii populiste și a trimis propria alma mater, un simbol al Franței moderne, la ghilotină.

Toate țările își aleg o elită conducătoare. Șase dintre cei treisprezece președinți americani postbelici au studiat fie la Harvard, fie la Yale. Zece din cei paisprezece prim-miniștri britanici postbelici au absolvit Oxford. Dar Franța duce acest principiu la extremă. Deși cota sa de admitere este minusculă, de 80 de studenți la studii postuniversitare (comparativ cu circa 2.000 de studenți la Harvard și aproximativ 3.000 la Oxford), ENA a dat țării patru dintre cei opt președinți din a Cincea Republică, inclusiv pe Macron, și opt din cei 22 de prim-miniștri ai săi, inclusiv actualul, Edouard Philippe. Azi, absolvenții săi, cunoscuți sub numele de énarques, conduc banca centrală a Franței, ministerul de finanțe, administrația prezidențială, partidul republican, serviciile de informații externe, consiliul constituțional, căile ferate de stat și o serie întreagă de companii franceze din sectorul privat.

Când Charles de Gaulle a fondat ENA, în 1945, din cenușa ocupației naziste și a celui de-al Doilea Război Mondial, liderul Rezistenței a căutat, fără niciun dubiu, un antidot meritocratic la sistemul de nepotism cronic al epocii antebelice. În memoriile sale, le général scria că ambiția sa de atunci a fost „să asigure o recrutare și o educație rațională și omogenă pentru principalii funcționari ai statului”. ENA trebuia să conducă o armată imparțială, unificată de administratori, animați de „vocația nobilă” a serviciului public, pentru a reconstrui o Franță puternică și stabilă. Ea a furnizat administratorii acelor trente glorieuses sau 30 de ani postbelici de prosperitate și creștere industrială planificată. Cei care urmau să servească țara, spunea de Gaulle ne-apologetic, trebuiau să formeze „o elită din toate punctele de vedere.”

Pe fundalul populismului furios și neiertător de azi, conceptul de elită este însă denunțat pe străzile și în intersecțiile din Franța. Departe de a fi ovaționat ca un funcționar public devotat, énarque a ajuns să întruchipeze aroganța afișată și defazajul clasei de conducere, măiastră în punerea la punct a politicilor tehnocrate, dar oarbă la efectul acestora asupra oamenilor de rând. La urma urmelor, planurile guvernului de a mări taxa pe poluare i-a provocat mai întâi pe gilets jaunes în Franța profundă, dependentă de mașini, departe de cartierele pariziene unde se închiriază biciclete. Soluția, a spus unul dintre ei, este să „scăpăm de énarques” și, în locul lor, să vină la guvernare „oameni reali”. Cu calculatoarele și tabelele lor informatice, absolvenții ENA au înlocuit nobilimea cu ciorapi de mătase a Franței pre-revoluționare, considerând-o cel mai mare inamic public.

Realitatea este însă mai complexă și, desigur, mai nuanțată decât lasă Macron să se înțeleagă. Președintele știe foarte bine că Franța tot va dori să aibă un colegiu de administrație de vârf, chiar dacă el îl va închide pe cel cu acronimul care este acum compromis. El mai știe și că problema nu este conceptul de școală cu mari pretenții, ci modul în care se face trierea celor admiși și a absolvenților. De-a lungul anilor, parțial datorită faptului că viitorii studenți din familii culte pot rezista mai bine anilor-maraton de pregătire pentru admitere, ENA a admis mai puțini studenți din familii sărace. În sfertul de secol de după 1985, proporția de studenți ai căror părinți proveneau dintre muncitorii cu calificare medie a scăzut, de la 10%, la 6%. Lărgirea accesului nu poate fi doar problema ENA. Asta înseamnă și să te asiguri că tot mai mulți elevi de școală din familii modeste se înscriu la classes préparatoires, care îi pregătesc pentru a intra în grandes écoles ale Franței. Aceasta este lumea paralelă năucitoare a educației superioare care duce (între altele) la ENA, îi zăpăcește pe neinițiați și încoronează sistemul universitar.

Această platformă privilegiată îi dă ENA și un monopol asupra locurilor de muncă din „grand corps” de elită ale Franței, un fel de clasă de vârf de funcționari din serviciul public, dintre care cel mai prestigios este inspection des finances (căruia i s-a alăturat Macron). Elevilor absolvenți li se garantează un loc într-o echipă de administrație sau alta, potrivit clasamentului de la terminarea studiilor, destul de similar cu sistemul din China Imperială. Într-adevăr, asta transformă timpul petrecut acolo într-o cursă pentru poziție, în loc să fie o șansă pentru reflecție sau creativitate. Iar numărul minuscul de admiși ai școlii formează o rețea extrem de restrânsă de absolvenți, asupra cărora planează suspiciunea unui comportament de castă. Enarques au încredere doar în ei, se angajează și se căsătoresc între ei.

Orice ENAltceva

Cu propriul ghiozdan plin de diplome, Macron cunoaște toate aceste argumente pe de rost. El pășește însă pe un drum periculos. Puțini contestă faptul că ENA are defecte – nu în ultimul rând, din cauza dimensiunilor sale liliputane. ENA și-a îndeplinit însă datoria de a crea o tradiție serioasă în ceea ce privește serviciul public în Franța. Iar țara, în sine, cu sistemul său mult mai puțin consolidat de școli private, este mai bine plasată, în multe privințe, decât Marea Britanie sau America în ceea ce privește înfăptuirea unei educații bazate pe merit. Adevărata provocare pentru Macron este să dea un semnal consistent de înțelegere a neîncrederii generale față de instituțiile pentru elite, în același timp asigurându-se că orice resurecție va păstra ceea ce face bine ENA și va rezolva ceea ce greșește. Altfel, desființarea ENA va fi un gest populist lipsit de conținut.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „ENAmicul public”

Comentarii

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele