De ce zona euro nu are mai multe fuziuni bancare transfrontaliere

FUZIUNILE băncilor din diferite țări din zona euro, glumește un bancher, seamănă „foarte mult cu sexul la adolescență. Multe vorbe, dar puțină acțiune. Și când se întâmplă, dezamăgirea e mare.”

28
8 minute de lectură

Ediția tipărită | Finanțe și economie

12 iulie 2018

FUZIUNILE băncilor din diferite țări din zona euro, glumește un bancher, seamănă „foarte mult cu sexul la adolescență. Multe vorbe, dar puțină acțiune. Și când se întâmplă, dezamăgirea e mare.” În ultimele luni, zvonurile au legat fiecare dintre principalele trei bănci ale Franței (BNP Paribas, Crédit Agricole și Société Générale), precum și UniCredit, cea mai mare bancă din Italia, de Commerzbank, cea de-a doua bancă listată din Germania. Mai nou, se sporovăiește despre UniCredit în legătură cu Société Générale. Dar nicio preluare mare, transfrontalieră, nu este iminentă.

Șuvoiul de tranzacții din anii 2000 – mai ales cumpărarea de către UniCredit a lui HypoVereinsbank, o altă bancă germană importantă, în 2005 – s-a transformat acum în picătură (vezi graficul, panoul de sus). Atât decidenții politici de la Comisia Europeană, cât și cei de la Banca Centrală Europeană (BCE) ar dori să reînvie șuvoiul. Piețele bancare din zona euro sunt încă unele naționale prin excelență. „Sistemul bancar european rămâne la fel de fragmentat azi cum era în 2012”, remarcă Magdalena Stoklosa de la Morgan Stanley. Împrumuturile interne reprezintă încă șapte optimi din total (vezi secțiunea de jos a graficului). Trei cincimi din titlurile de valoare guvernamentale și ale corporațiilor deținute de bănci sunt din țările lor de origine.

Decidenții politici cred că băncile pan-regionale ar fi mai rezistente, deoarece soarta creditorilor și a guvernelor naționale ar fi mai puțin strâns legată de o „buclă fatală” (doom loop). În criza imobiliară și bancară din Spania din 2008, arată un oficial, băncile Santander și BBVA, diversificate internațional, s-au comportat mult mai bine decât băncile pur interne. Fuziunile transfrontaliere le-ar spori dimensiunile, fără să afecteze concurența din interiorul granițelor naționale. Asta ar dezvolta piețele de capital din zonă. De asemenea, băncile mai mari din zona euro ar fi mai bine plasate ca să se măsoare cu cele cinci bănci mari de pe Wall Street, care au ajuns să domine terenul în liga băncilor de investiții europene. Doar o singură bancă europeană se numără printre primele zece din lume din punctul de vedere al capitalizării de piață – HSBC din Marea Britanie, care face jumătate din afacerile sale în Asia.

Pentru bănci, principala atracție a unei fuziuni este scara, deoarece costurile fixe sunt reduse și împrăștiate pe un rezultat (output) mai mare. Dar așa cum remarcă Jernej Omahen de la Goldman Sachs, „sistemul bancar este pe deplin scalabil, atâta timp cât se află în interiorul unei singure jurisdicții”. Atunci când băncile trec granița, „complexitatea crește destul de abrupt”, umbrind beneficiile unei operațiuni pe scară mai mare.

Bancherii spun că reglementatorii trebuie să pună bazele mai întâi, finalizând uniunea bancară a Europei – o piață unică, cu un singur set de reguli. Ea este încă clădită doar parțial. Zona euro are un singur supraveghetor – BCE, care are supraveghează cele mai importante bănci, și o singură comisie de reglementare, pentru băncile cu probleme. Lipsește însă o schemă comună pentru asigurarea depozitelor, ceea ce ar permite, de pildă, să se folosească economiile din Germania pentru a finanța împrumuturile italiene, și nu se întrevede posibilitatea apariției unui asemenea mecanism prea curând. „Eliminarea acestui obstacol ar modifica semnificativ ecuația”, spune Nicolas Véron, de la Peterson Institute for International Economics din Washington, DC, și de la Bruegel, un think-tank din Brussels. Véron spune că „adevăratul bușon” vine de la expunerea concentrată a băncilor față de titlurile de valoare ale guvernelor lor de acasă. Zona euro nu are un activ sigur comun, pentru a sparge această buclă fatală (doom loop).

De fapt, nici măcar supravegherea și reglementarea nu sunt realmente unificate. Danièle Nouy, șefa ramurii de supraveghere a BCE, se plânge că regulile europene permit zeci de scutiri naționale de la standardele comune. De pildă, 11 țări (printre care Germania) și-au rezervat dreptul de a-și stabili propriile reguli pentru expunerile mari la debitori unici. Variațiile în legile falimentului pe plan național înseamnă că se pot aplica proceduri diferite pentru lichidarea băncilor cu probleme din țări diferite.

Pe lângă asta, băncile „semnificative pe plan global”, din care zona euro are șapte (din cele 30 ale lumii), se confruntă cu mai multe cerințe de capital conform regulilor internaționale. Fuziunile, care le-ar face mai mari, ar putea aduce alte suprataxe. Aceleași reguli îi tratează pe cei 19 membri ai zonei euro ca pe jurisdicții separate, nu ca pe una singură, ceea ce ridică pragul cerințelor minime pentru marile bănci transfrontaliere (deși probabil nu suficient de mult pentru a opri fuziunea unor bănci sănătoase). Miniștrii europeni de Finanțe vor să modifice aceste reguli.

Și totuși, chiar dacă toate obstacolele de reglementare ar dispărea prin magie, băncile s-ar putea să nu se grăbească să-și pună pirostriile. În fuziunile interne, costurile pot fi reduse prin închiderea sucursalelor învecinate și prin restructurarea liniilor de produse duplicate. În recentele preluări bancare din domeniul de retail, din Italia și Spania, spune Stoklosa, cumpărătorii au identificat economii de 20-30% din costurile instituțiilor țintă. Este mult mai greu să identifici asemenea economii atunci când rețelele băncilor nu se suprapun și când nu pot fi evitate diferențele de produse, sisteme de contabilitate și limbile vorbite.

Prieteni, nu beneficii

Stuart Graham de la Autonomous Research susține că o altă barieră o reprezintă necesitatea de a moderniza sistemele de calcul învechite și greoaie ale băncilor. „Ultimul lucru pe care vrei să îl faci este să redesfășori resursele tale limitate de tehnicieni IT, de la dezvoltarea de aplicații ultramoderne pentru clienți, la sortarea unor loturi diferite de spaghete moștenite”, spune el. Mai este și faptul că, în unele țări, băncile sunt încă sub povara unor împrumuturi neperformante de calitate incertă, ceea ce le face greu de evaluat ca ținte pentru achiziții.

În plus, consolidarea internă e departe de a fi încheiată. Deutsche Bank ar putea fi o parteneră mai probabilă pentru Commerzbank decât orice bancă străină pentru oricare dintre cele două. Germania are 1.600 de bănci, majoritatea acestora fiind bănci publice mici sau cooperatiste. În pofida valului de fuziuni de după criză, Spania mai trebuie să reducă numărul de bănci. La fel și Italia.

Între timp, băncile fac incursiuni pe teritoriu străin fără să facă mari achiziții. Creșterea organică sau tranzacțiile mai mici par mai atractive pentru moment, ING din Olanda devenind cea de-a treia bancă retail din Germania (ca număr de clienți), dezvoltând o bancă digitală pe care a cumpărat-o în 1998 și și-a deschis operațiuni online în Spania și în alte părți. BNP Paribas fură clienții corporatiști din Germania, fără să considere că ar fi necesar deocamdată să cumpere Commerzbank. Société Générale a acceptat de curând să cumpere unitatea de piețe de capital și mărfuri a Commerzbank pentru o sumă neprecizată.

Din toate aceste motive, o tranzacție poate să genereze alta. „Băncile sunt animale de turmă”, spune Graham. Dacă două bănci își unesc forțele, altele ar putea să reacționeze (multe bârfe sunt bazate pe modele de astfel de fuziuni defensive). Lipsa unei piețe unice este însă un mare obstacol. Până când nu va fi depășit, va fi greu de urnit marele val de fuziuni bancare din Europa.

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Bâjbâind pe întuneric”.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele