De la Paul Manafort la convorbirea telefonică nefastă a lui Donald Trump

Povestea din spatele demiterii

56
19 minute de lectură

Cum ucrainenii în ananghie caută ajutor la americanii profitori

Foto:Getty Images / Guliver

Nota redactorului (10 octombrie 2019): La scurt timp după ce a fost publicat acest articol, doi indivizi menționați în el, Lev Parnas și Igor Fruman, au fost arestați la aeroportul Dulles lângă Washington, DC. Ei au fost puși sub acuzare, pentru că au canalizat bani străini către candidați politici americani și către un comitet de realegere a lui Trump.

VIKTOR YANUKOVYCH, rămas fără funcție, s-a văzut la ananghie. După ce a devenit președinte al Ucrainei în 2002, s-a așteptat să devină președinte în decembrie 2004. Numărătoarea oficială a voturilor îi susținuse așteptările. Însă mii de demonstranți îmbrăcați în portocaliu au ieșit apoi pe străzile Kievului să protesteze că numărătoarea a fost falsificată. Curtea Supremă a decis renumărarea voturilor. Rezultatul a fost întors.

Ucraina post-sovietică avea doar 13 ani și plutea în derivă. Un cămin atât pentru comuniști duri, cât și pentru ultranaționaliști în anii 1980, o parte a teritoriului său a fost de mult logodită cu Europa, iar o parte puternic rusească nu avea o tradiție reală de statalitate. Oligarhii în devenire au profitat de această lipsă pentru a împărți marile rente și active ale țării. Unii din acești oligarhi au intrat în politică; alții au cultivat politicieni. Toți au căutat și au cumpărat protecție de la oameni cu putere în Rusia, Europa și America. Politica și relațiile externe ucrainene au devenit o extensie a intereselor de afaceri ale oligarhilor. Parlamentul său a devenit o piață.

După alegerile din 2004, acțiunile dlui Yanukovych s-au prăbușit – lucru care era o știre proastă pentru Rinat Akhmetov. Un magnat al cărbunelui și oțelului din Donbas, o regiune industrială din estul Ucrainei, dl Akhmetov era unul din principalii sponsori ai lui Yanukovych și ai Partidului Regiunilor acestuia. Dacă era să recâștige puterea, dl Yanukovych trebuia să câștige alegerile următoare în mod mai mult sau mai puțin corect. Aceasta însemna că trebuia să își schimbe imaginea. Așa că dl Akhmetov l-a prezentat pe dl Yanukovych lui Paul Manafort.

Dl Manafort credea că a dat de o treabă bună. Un consultant pentru politicieni republicani în America, el avea și o afacere profitabilă servind clienți străini nefrecventabili precum Jonas Savimbi, un lider de gherilă angolez, și Mobutu Sese Seko, un dictator congolez. El și echipa lui l-au transformat pe dl Yanukovych, a cărei poreclă în timpul scurtelor sale șederi prin închisori în tinerețe era kham, sau „criminalul,” dintr-un bully susținut de Kremlin într-un om cu rădăcini muncitorești care a reușit prin sine însuși. Charismatic ar fi fost prea mult de sperat să devină, însă costumele pe comandă, tunsoarea de Politburo și un comportament atent gândit i-au dat o imagine prezidențială plauzibilă. Părea un om practic și solid, un om pe care te puteai baza.

Campania concepută de dl Manafort pentru acest candidat rebranduit a folosit tactici văzute prima dată în campania de realegere a lui Richard Nixon din 1972: exploatarea diviziunilor culturale și alimentarea nemulțumirilor. Dl Yanukovych a fost prezentat ca un apărător al estului rusofon împotriva ucrainenilor vestici care doreau să le bage pe gât o nouă limbă și cultură, în timp ce le exploatau resursele economice. A protestat împotriva exercițiilor comune pe care Ucraina le făcea cu NATO în Crimeea. Când ambasadorul american a încercat să îl convingă pe dl Manafort să îl modereze pe acesta, a fost refuzat.

Alegerile din 2010, care au fost în general corecte, l-au propulsat pe dl Yanukovych în funcția de președinte. Astfel, l-a numit pe Mykola Zlochevsky, magnat masiv cu capul ras, ministrul său pentru ecologie și resurse naturale. La începutul anilor 2000, dl Zlochevsky a fost șeful Comisiei de Stat pentru Resurse Naturale, la un moment în care companiile pe care le-a fondat au primit licențe profitabile de explorare a petrolului. Aceste licențe au fost anulate sub noul regim care a venit la putere în 2005, deși acea decizie a fost mai târziu și ea anulată.

Cartea lui Oliver Bullough, „Moneyland”, care este despre spălarea de bani, menționează că în timpul celui de-al doilea mandat al dlui Zlochevsky la șefia Burisma, o companie pe care o fondase pentru a-și consolida afacerile sale de petrol și gaze, aceasta a primit nouă licențe de producție și și-a crescut producția sa de gaze naturale de șapte ori. După cum zice dl Bullough, „există o corelație clară între perioada în care Zlochevsky a fost ministru și expansiunea Burisma. El este un exemplu clasic despre cum politica ucraineană a însemnat afaceri prin alte mijloace”.

Burisma a fost deținută prin diverse holdinguri înregistrate în Cipru, iar avocații dlui Zlochevsky au insistat că clientul lor nu a beneficiat de propriile sale decizii în calitatea sa de oficial al statului. Însă experiența sa de după 2005 trebuie că l-a învățat că averea sa ar putea fi amenințată sub un alt regim.

Când acel alt regim a sosit, a venit dramatic. Victoria dlui Yanukovych în 2010 a creat o falie între diferențele țării, deschizând drumul către revoluție, invazie și vărsare de sânge. În 2014 a fost dat jos și a fugit la Moscova, luând o mare avere cu el. Rusia, iritată de a-și vedea omul eliminat de revolta „Euromaidan”, a răspuns prin anexarea Crimeei și alimentarea insurecției în regiunile estice.

Un prieten al prietenilor

Dl Zlochevsky, rămas fără funcție, s-a văzut la ananghie. Noul guvern dorea să recupereze banii sifonați de dl Yanukovych și aliații săi și a cerut ajutorul autorităților internaționale în acest scop. După ce dl Zlochevsky a încercat să mute 23 de milioane $ în Cipru dintr-un cont londonez deschis la BNP, o bancă, în martie 2015, Oficiul pentru Fraude Majore (SFO) al Marii Britanii i-a înghețat contul. SFO a argumentat în tribunal că erau suspiciuni rezonabile pentru a crede că dl Zlochevsky și-a făcut averea prin încălcarea legii ucrainene. De un interes special era o plată de 20 de milioane $ făcută în contul unei companii deținute de Serghei Kurchenko, care se ocupa de banii familiei dlui Yanukovych.

Sursa: The Economist

Hunter Biden credea că a dat de o chestie bună. În 2014, dl Biden a primit o solicitare de a intra în boardul Burisma, împreună cu Devon Archer, partenerul sau de afaceri și Alexander Kwasniewski. Dl Biden este fiul lui Joe Biden, atunci vicepreședinte și omul lui Barack Obama în ceea ce privește Ucraina; dl Archer este un prieten al fiului vitreg al lui John Kerry, la momentul respectiv secretarul de stat al Americii; dl Kwasniewski a fost președintele Poloniei. Dl Biden se pare că era plătit cu 50.000 $ pe lună.

Scopul lărgirii boardului Burisma în acest fel bine conectat, se pare, era să cumpere protecție pentru dl Zlochevsky; în afară de cazul de spălare de bani de la Londra, el se confruntă și cu două investigații în Ucraina, una pentru evaziune fiscală și una privind conflicte de interese în legătură cu licențele Burisma. Dl Zlochevsky, care fugise din Ucraina, dorea, de asemenea, să aibă o mână mai bună în relaționarea sa cu Petro Poroshenko, oligarhul care fusese ales președinte în mai 2015.

Dacă acea protecție era, într-adevăr, planul dlui Zlochevsky, se pare că a funcționat. Biroul procurorului general nu a reușit să furnizeze către SFO documentele necesare pentru a-i ține acestuia conturile blocate. La sfârșitul anului, cineva a oferit apoi avocaților dlui Zlochevsky o scrisoare care adeverea că nu este suspectat de nicio infracțiune în Ucraina. Judecătorul din Londra a eliberat apoi cele 23 de milioane $ pe baza faptului că dl Zlochevsky „nu a fost niciodată identificat ca suspect de fraudă sau de alte infracțiuni și în niciun caz una legată de folosirea influenței în mod ilegal în acordarea de… licențe”.

Vitaly Kasko, care în  calitate de șef al departamentului internațional la biroul Procuraturii încercase să ajute SFO, și-a dat seama că era ceva în neregulă. La fel și ambasadorul american în Ucraina, Geoffrey Pyatt. „Cei responsabili pentru subminarea cazului prin autorizarea acestor scrisori”, a declarat el câteva luni mai târziu, “ar trebui cel puțin să fie imediat concediați”. Activiștii anticorupție din Ucraina au argumentat că atât cazul Burisma, cât și alte încercări de a recupera bani proveniți din fraude au eșuat pentru că guvernul nu dorea cu adevărat ca acestea să reușească. Oleksandr Onishchenko, un afacerist și parlamentar care acum este fugit peste graniță, spune că dl Poroshenko era departe de a fi mirat când i s-a spus că dl Zlochevsky furniza gaze naturale gratis către o fabrică de sticlă condusă de omul care era mâna sa dreaptă și că ar putea să fie disponibil să mai facă și alte favoruri de acest fel. Într-o înregistrare pe care dl Onishchenko zice că a făcut-o cu această conversație, președintele îl numește pe dl Zlochevsky „un tip de treabă” și îi transmite salutările sale. Dl Poroshenko spune că înregistrarea este un fals.

Cu reputația dlui Poroshenko ca inamic al corupției în dubiu, guvernul american a ajutat la crearea unui nou Birou Național Anticorupție (NABU). Era protejat de interferența oficialilor ucraineni și supervizat de FBI, care și-a deschis un birou în interiorul noii instituții ucrainene. Însă a aflat că munca sa era blocată de Viktor Shokin, pe care dl Poroshenko l-a făcut procuror general în februarie 2015. Presat de ambasadorii străini și de activiștii ucraineni, vicepreședintele Biden a devenit parte dintr-o campanie internațională de a-l înlocui pe dl Shokin. „Biroul procurorului general are nevoie disperată de reformă”, le-a spus dl Biden parlamentarilor ucraineni pe finalul anului 2015; în privat i-a spus dlui Poroshenko că păstrarea dlui Shokin l-ar costa un ajutor de 1 miliard $.

Foto: Getty Images / Guliver

Inamicii inamicilor mei

În aprilie 2016, președintele l-a înlocuit pe dl Shokin cu Yuri Lutsenko. În 2006, ca ministru de interne, dl Lutsenko lansase o investigație împotriva dlui Zlochevsky. După ce dl Yanukovych s-a reîntors la putere în 2010, dl Lutsenko a fost închis în ceea ce a părut o vendetă politică. Când a devenit procuror general în 2016, el a finalizat o anchetă de evaziune fiscală împotriva dlui Zlochevsky, cu o amendă de 7,4 milioane $. Cel de-al treilea caz, despre licențe, a fost transmis la NABU, unde rămâne nerezolvat și acum.

Activiștii și observatorii au sperat că dl Lutsenko va ancheta cazurile mai viguros decât o făcuse dl Shokin și va coopera mai mult cu Artem Sytnik, nou-venitul șef al NABU. Dl Lutsenko i-a dezamăgit pe acești critici, folosindu-și biroul pentru a-i ataca pe unii dintre ei, și a acționat pentru a-l submina pe dl Sytnik și operațiunile NABU. Marie Yovanovitch, un diplomat de carieră recent sosit la Kiev ca ambasador al Americii, i-a spus să nu mai atace activiștii anticorupție și pe foștii angajați precum dl Kasko, care cooperase cu SFO în cazul Burisma. Dlui Lutsenko nu i-a plăcut asta.

Dl Lutsenko și facțiunea dlui Poroshenko au continuat cu încercări de a elimina independența NABU și de a-l concedia pe dl Sytnik. Lucrurile au ajuns la o concluzie într-o noapte de convorbiri transatlantice frenetice în decembrie 2017. În parte din cauza presiunii din partea FMI, care finanța datorii ucrainene de miliarde de dolari, dl Poroshenko a bătut în retragere. Dl Sytnik și-a păstrat slujba și NABU și-a păstrat independența.

Dl Lutsenko, încă procuror-șef, dar slăbit și umilit, s-a văzut la ananghie. Astfel, a căutat sprijin de la un outsider puternic: Casa Albă a președintelui Donald Trump. Deși pare că a fost inițiativa sa, dl Lutsenko rareori a făcut ceva fără aprobarea dlui Poroshenko. Președintele, care îi ținuse partea lui Hillary Clinton în alegerile americane din 2016, era foarte doritor să repare lucrurile cu dl Trump. Sentimentul nu era reciproc, însă dl Lutsenko era încă interesant.

Rudy Giuliani credea că a nimerit într-o treabă bună. În rolul său de avocat personal al președintelui Donald Trump, a anunțat că este interesat în a găsi lucruri compromițătoare despre sprijinul ucrainean pentru dna Clinton și orice favoruri speciale care ar fi fost făcute în beneficiul dlui Biden. Conform dlui Lutsenko, doi alți clienți ai dlui Giuliani, Lev Parnas și Igor Fruman, l-au contactat la cererea dlui Giuliani la sfârșitul anului 2017.

Dl Parnas și dl Fruman sunt oameni de afaceri americani de origine ucraineană stabiliți în Florida. Dl Fruman este proprietarul unui mic hotel și al unui club în orașul său natal Odessa, ca și al unui bar din Kiev cunoscut pentru escortele sale profesioniste. Dl Parnas a fost odată un broker la bursă.  Washington Post a scris că un tribunal l-a condamnat să plătească mai mult de 500.000 $ unui investitor într-un film care nu s-a făcut niciodată, numit „Anatomia unui asasin”; conform documentelor tribunalului, dl Parnas încă este căutat pentru plata datoriei. Însă o plângere de la Comisia Federală pentru Alegeri spune că dl Parnas, dl Fruman și companii-fantomă cu care sunt asociați au reușit să contribuie cu peste 400.000 $ către diverse campanii republicane, inclusiv America First Action, un grup politic de campanie pro-Trump.

Dl Lutsenko părea bun și ieftin pentru dl Giuliani. La fel și dl Shokin, predecesorul său, care era furios că nu a primit viză să o viziteze pe fiica sa în California, lucru pentru care o blama pe dna Yovanovitch. Pe 23 ianuarie 2019, dl Giuliani a avut o convorbire telefonică cu dl Shokin (dl Parnas a acționat ca translator). Conform notițelor pe care dl Giuliani le-a oferit mai târziu Departamentului de Stat, dl Shokin ar fi declarat că investigațiile sale în afacerile Burisma au fost oprite efectiv nu pentru că dl Poroshenko credea că proprietarul firmei era „un tip de treabă”, ci din cauza presiunii puse de dl Pyatt, ambasadorul american, și de vicepreședintele Biden.

Două zile mai târziu, dl Giuliani s-a întâlnit cu dl Lutsenko. Din nou, conform notițelor dlui Giuliani, dl Lutsenko a arătat un document din Letonia, care părea să arate transferuri de mai multe milioane de dolari dintr-un cont al Burisma, inclusiv 1,15 milioane $ către dl Kwasnewski și sume nepublicate către dnii Biden și Archer. De asemenea, el a mai vorbit de o plată de 900.000 $ către Rosemont Seneca Partners, o firmă de consultanță cofondată de Hunter Biden, pentru  servicii de lobby făcute de tatăl dlui Biden. Pe 9 octombrie, Andriy Derkach, un fost membru al serviciilor secrete ucrainene care acum a devenit parlamentar, a repetat această acuzație. Dl Derkach are legături apropiate cu dl Lutsenko. Nu există dovezi că această acuzație este adevărată.

Pe 26 ianuarie, dl Giuliani și dl Lutsenko s-au întâlnit din nou. De data aceasta, discuția a fost despre Paul Manafort. După căderea dlui Yanukovych, un caiet care conținea dovezi de plăți dintr-un fond pentru plăți ilicite a ajuns la serviciile de securitate. În primăvara lui 2016, acest „jurnal negru” a ajuns la NABU. Curând după aceea, detaliile unei plăți către dl Manafort pentru servicii către dl Yanukovych au fost publicate de New York Times. Descoperirea a dus la concedierea dlui Manafort din funcția sa de șef al campaniei dlui Trump și a contribuit mai târziu la condamnarea sa la închisoare.

Dl Giuliani a notat, de asemenea, o acuzație că dl Sytnik de la NABU a fost înregistrat în mod secret de serviciile secrete ucrainene, spunând că dorește să ajute campania lui Hillary Clinton. Dl Derkach spune acum că are documente care arată că NABU a lucrat îndeaproape cu ambasada americană în 2017.

Foto: Getty Images / Guliver

Oamenii președintelui

În martie 2019, dl Lutsenko a ieșit în presă, spunându-i lui John Salmon de la The Hill, un site politic, că dna Yovanovitch i-a dat „liste interzise” care protejau anumiți oameni din Ucraina de investigații. Dna Yovanovitch a fost rechemată la Washington în luna următoare, pentru că, în cuvintele dlui Giuliani, „ea era parte a eforturilor împotriva președintelui”. Departamentul de Stat a respins această acuzație ca „un fals grosolan”.

Luna următoare, dl Poroshenko a pierdut alegerile ucrainene în fața lui Volodimir Zelensky, un comic TV. Dl Parnas și dl Fruman au contactat imediat un membru al echipei dlui Zelensky pentru a aranja o întâlnire între el și dl Giuliani.

Dl Zelensky, nou instalat în funcție, era la ananghie. Fusese ales pe o promisiune de a reforma sistemul corupt care subminează prosperitatea și securitatea Ucrainei (guvernul său îi investighează acum pe dnii Poroshenko și Lutsenko). Și dorea bani, armament și simboluri de sprijin, cum ar fi vizite de stat care să îl ajute să înfrunte Rusia. Dar nu dorea să fie atras în folosirea poziției sale pentru bătălii politice americane.

Pe 9 mai, New York Times a scris că dl Giuliani era în drum spre Kiev. Dornic să păstreze o distanță, dl Zelensky a refuzat să îl întâlnească. Pe 12 mai, dl Lutsenko l-a vizitat pe dl Zelensky și i-a solicitat să se vadă cu dl Giuliani. „El a zis că are un număr pentru dl Giuliani și că Giuliani îi va face legătura cu dl Trump”, spune o persoană care are cunoștință despre acea întâlnire. Din nou, dl Zelensky a refuzat.

Kurt Volker, trimisul special al Americii pentru Ucraina însărcinat cu rezolvarea conflictului din Donbas, a încercat să reducă tensiunea creată înaintea unei convorbiri telefonice cu dl Trump. Pe 7 iulie a luat micul dejun cu dl Giuliani. Mai târziu, în ziua aceea i-a trimis un mesaj telefonic dlui Giuliani pentru a-l prezenta lui Andriy Yermak, un consilier apropiat al dlui Zelensky. Câteva ore mai târziu i-a trimis un mesaj lui William Taylor, reprezentantul american în Ucraina, și lui Gordon Sondland, un fundraiser republican care a devenit ambasadorul dlui Trump la UE: „Am luat micul dejun cu Rudy în dimineața asta – pregătirea convorbirii cu Yermak de luni. Probabil a ajutat. Cel mai important este pentru Zelensky să spună că va ajuta investigația și să rezolve orice probleme specifice de personal, dacă există”.

Pe 25 iulie, Donald Trump probabil credea că a dat de o treabă bună. Tocmai urma să telefoneze unui președinte începător al unei țări sărace și cu probleme, o țară ai cărei lideri precedenți, în mintea dlui Trump, conspiraseră să îl dea jos, dar care ar putea, de asemenea, să aibă cheia denigrării posibilului adversar din alegerile care urmează și furnizării unei justificări pentru grațierea dlui Manafort. Poziția slabă a dlui Zelensky însemna că avea toate motivele de a oferi orice favoruri pe care Trump ar fi putut să i le ceară.

Cu câteva ore înainte de convorbirea dintre cei doi președinți, dl Volker i-a trimis un mesaj dlui Yermak. „Am auzit de la Casă Albă, presupunând că președintele Z îl convinge pe Trump că va investiga/afla ce s-a întâmplat în 2016. Vom fixa o dată pentru o vizită la Washington. Noroc!”.

Și așa, la sfârșitul unei saga de o decadă de corupție reciprocă, cinism care merge în spirală cu abuzul de funcție, dl Trump a ridicat receptorul.■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele