Despre „scurgerea timpului” în portrete şi colaje de afişe

74
9 minute de lectură

Jurnal cultural

Valeriu Mladin desenează şi pictează un actor, adică pe noi toţi

Valeriu Mladin (n. 1958, la Lipova, lângă Arad, absolvent al Liceului de arte plastice din Timişoara, cu studii de design la Institutul de arte plastice din Cluj, bucureştenizat din anii ’90) e poate cel mai realist realist al picturii româneşti din ultimele decenii, mai realist decât mai-junii combatanţi ai „noului realism”/ „nou figurativism” promovat cu succes în postcomunism, cu aere de mare-descoperire-mare (şi-am putea continua rostogolirea repetitivă – dar deloc tautologică! – a terminologiei amintind şi propunerea conceptuală a grupului 2META, Maria Manolescu & Romelo Pervolovici: „realism after realism”/ „realism după realism” sau, în frazare mai nuanţată, „realismul de după realism”…). Precursor imediat al tuturor emulilor săi involuntari, Mladin şi-a etalat de câteva decenii capacitatea uimitoare de „copiere” a lumii, cu perfectă „fidelitate”, cvasi-fotografică. Detaliu semnificativ: pictor şi grafician, el predă la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti la Departamentul… Foto-Video-Procesare computerizată a imaginii, deci într-un ambient care-l obligă să reflecteze continuu la raporturile dintre diversele tipuri de „reprezentări” ale realităţii, de la simplele cópii (dacă simple ar fi!) la prelucrările din ce în ce mai îndepărtate de figurativul strict. Însă „fotograficul” Mladin deţine o secretă reţetă proprie, graţie căreia i-au ieşit mereu din creion şi din pensulă „instantanee”, ambianţe, portrete, siluete animaliere ca „rupte din viaţă” şi totuşi foarte personale, imediat recognoscibile. Ceea ce-l va fi şi determinat să divagheze, să gliseze când spre reveria fantastă, în cadre post-„metafizice”, post-de-Chirico, dar şi spre şarja caricaturală, dusă până la satira politică în cunoscutul său ciclu al politicianismelor cu capete de jivine. A revenit – însă – mereu la punctul zero, de echilibru identitar, al realismului-realism, în portrete anonime şi de vedete, până la – notorietate maximă! – figura „celui mai puternic om de pe planetă”, preşedintele Americii, pictat pe când el se numea Barack Obama, excepţional şi ca prim titular de culoare al funcţiei.

Acum, Valeriu Mladin şi-a ales alt „model”: pe regretatul Şerban Ionescu (1950-2012), faimos din tinereţe pentru interpretarea rolului titular din Blestemul pământului, blestemul iubirii, ecranizarea, regizată de Mircea Mureşan, a lui Ion, romanul lui Liviu Rebreanu, cu o carieră prodigioasă şi-n teatru, şi-n cinematografie. Apropiat al cuplului de actori Magda Catone-Şerban Ionescu, Mladin l-a pictat şi l-a desenat pe acesta din urmă într-un ciclu portretistic din care a expus primele tablouri în 2017, când s-au împlinit 5 ani de la plecarea prietenului, într-un eveniment evocator de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, apoi în septembrie 2018, la Sala Dalles, în cadrul unui mini-festival de teatru şi film consacrat actorului. După completarea seriei până la un total de 4 picturi mari şi 13 desene mai mici, dar toate la scară mai mare de 1/1, proiectul a fost itinerat, la trecerea din 2018 în 2019, în noiembrie-decembrie-ianuarie, într-o „caravană” In memoriam Şerban Ionescu, în trei teatre pe ale căror scene a jucat mult, şi anume la Comedie, în holul mare, unde au putut fi amplasate doar tablourile, la Odeon, unde şi-au găsit locul, în foaierul Sălii Studio, toate 4 plus 13 lucrări, şi la Naţional, pe peretele lateral al Sălii Media şi pe un stativ, în alinieri de 4 plus 12 imagini (vernisajele: 24 noiembrie, 16 decembrie, 9 ianuarie).

Cu o singură excepţie, a picturii cu cele mai mari dimensiuni din ciclu, care-l înfăţişează pe actor în Ion, Mladin i-a reluat figura, cap şi gât, fără ca-n cadru să intre tot bustul, într-o multitudine de postúri faciale, alese din roluri şi de la vârste diferite. Sunt prim-planuri fără fundaluri realiste, proiectate pe suprafeţe din uleiuri întunecate, indistincte, sau, în cazul desenelor, pe albul cartoanelor lăsate aşa, ca-n Bestiariul său politic, doar cu stropi de tuş risipiţi ici şi colo, poate drept „picurări” din „scurgerea timpului”, inclusiv în reluarea grafică a lui Ion. Pictat, el avea în spate câmpie şi cer, dar nici acolo contururile nu erau clare, se pierdeau în culorile de incendiu cufundat progresiv în beznă, la apus de soare, în atmosferă sumbră, îngroşată aşa-zicând „expresionist” (şi tabloul, şi desenul fiind singurele pe lat din serie).

Decupat astfel din fluxul cotidian, faciesul în rulaj de stop-cadre, cu trăsături puternic conturate şi cu privire scormonitoare, devine imagine simbolic-reprezentativă a chipului uman, în gama sa variată de expresii, neutre, tensionate sau râzânde. Au – până la urmă – o anumită brutalitate toate, aşa cum se succed, hipertrofiate, în faţa noastră, „faţă-n faţă”, într-o confruntare neliniştitoare, pe care, ajunşi „în faţa” lucrărilor lui Mladin, n-o mai putem evita. Îl revedem pe cunoscutul actor dispărut, dar ne privim şi pe noi înşine, ca-ntr-o oglindă care ne cataloghează cu severitate trăirile, reamintindu-ne că… asta-i tot, că existenţa fiecăruia dintre noi nu e decât reluarea unui traseu de experienţe-tip, cu final inexorabil…

Aurel Tar (re)pictează portrete de pe bancnote: 866 RON şi 188 USD!

Aurel Tar (n. 1973 la Sebeş, Alba, absolvent al Universităţii de Artă şi Design din Cluj în 1997, apoi stabilit în Bucureşti), comite şi el, din când în când, portrete, în tehnici diverse, fotografiate şi apoi prelucrate sau desenate sau pictate sau în suprapuneri de formule, de la realismul pilotat ideologic la – dintre multiplele direcţii pe care le explorează – caricatura sfidătoare. Lucrează în toate genurile, iese din bidimensional pentru a bricola obiecte ori ansambluri „instalaţioniste”, citează imagini consacrate, preluate în compoziţii proprii, foloseşte toate materialele disponibile, inclusiv – bunăoară – lumina. E un experimentalist neobosit, în ton cu epoca, nefixat – fireşte – într-o formulă, căci nici nu-şi caută una, n-ar mai avea sens căutările celelalte! De la care se-ntoarce uneori, pe neaşteptate, la desen şi la pictură, în registre când figurative, când abstracte, probând că ştie bine meseria.

I-am văzut la-nceputul toamnei 2018 două interesante „frize” de câte 7 portrete pictate cu acrilic pe pânze mici, 10 x 20 cm, reluări ale personalităţilor culturale de pe leii româneşti şi ale preşedinţilor de pe dolarii americani, piese noi dintr-o mai veche serie de „brigăzi”, alăturări de alte şi alte figuri, mai ales fotografice, alterate prin procesări computeristice, grupate pe câte o idee: Brigada Presidencial, cu cei 5 preşedinţi ai istoriei autohtone, Brigada Columna, cu personaje din filmul istoric-kitsch cu daci şi romani, în stop-cadre înşirate pe verticală, într-o parodie de „Columnă a lui Traian”, şi altele. Acum – Brigada 866 RON şi Brigada 188 USD, titluri simpatice, obţinute prin însumarea valorilor de pe bancnotele „vegheate” de Iorga, Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu, Caragiale, Blaga şi Eminescu, respectiv de Washington, Jefferson, Lincoln şi ceilalţi! O a treia „friză”,Brigada Light Speed, fiind un poliptic din 5 tablouri, cu o scenă de film science fiction

…într-o săliţă, cât o alveolă, din spaţiul ramificat al unei Galerii Luceafărul despre care nu auzisem înainte şi care s-a şi închis după aceea, căpătând altă destinaţie. La parterul unei clădiri în care funcţionează – sau a funcţionat? – un Centru Cultural „Mihai Eminescu” al Primăriei Sectorului 2 din Bucureşti, în interiorul Parcului Naţional, cel din jurul Stadionului „Naţional Arena”, fostul „23 August”. Am pătruns până acolo, pe alei şerpuind prin zone cu vegetaţie bogată şi printre vesele, zgomotoase spaţii de joacă pentru copii, pe lângă tarabe cu dulciuri şi băuturi răcoritoare, pentru a ajunge la expoziţia Face to Face/ Faţă în faţă (sintagma la care-am recurs şi eu mai sus!) a artiştilor Lucian Muntean şi Aurel Tar (vernisaj: 25 septembrie). O plimbare, o experienţă – irepetabile, din moment ce s-a desfiinţat galeria!

Lucian Muntean fotografiază colaje cu „poveşti ale zidurilor”

Lucian Muntean (n. 1974 la Sighişoara, pictor ceramist înainte de a deveni geolog nepracticant, dar cu diplomă universitară…) e un cunoscut, harnic fotojurnalist, colaborator la grupuri de presă, cofondator al site-ului Modernism.ro şi artist polivalent, grafician, pictor, autor de proiecte amplasate în spaţii „alternative” (i-am văzut în urmă cu câţiva ani o expoziţie într-un grajd-hambar de la Muzeul Satului…). Cu „ochi” bun, entuziast şi subtil, întotdeauna gata de drum şi de asociere la proiecte de tot felul, îşi urmăreşte printre picături, între două angajamente de presă acaparante, şi ideile proprii, transpuse în cicluri de fotografii, de acuarele şi ce-l mai ispiteşte să producă.

În holul mare şi în alte două încăperi disponibile în clădirea din parcul-pădure, cu o nişă suplimentară, Lucian Muntean a expus, în paralel cu Aurel Tar, lucrări din ciclul Poveştile zidurilor: fotografii cu aspect de colaje, de fapt doar imagini neprelucrate, fără nici o intervenţie, ale imaginilor suprapuse, încălecate, jupuite, numai ştraifuri şi petice de pe pereţii şi de pe panourile pe care se tot lipesc, unele peste altele, afişe ale unor evenimente artistice sau ale unor promoţii comerciale. Nemaipomenit de spectaculoase, de parcă ar fi compoziţii atent ticluite, aceste amalgamuri vizuale oferă trecătorilor – cum nota artistul în micul său text explicativ, şi el… afişat (!) la faţa locului – „o expoziţie permanentă de colaje”, constituind „o memorie recentă” a actualităţii culturale. Cu un suplimentar aer vag-decadent care-nconjoară vedetele de cinema decolorate şi anunţurile „tiribombistice” frânte la jumătate, între timp scăpătate, scămoşate, umezite de ploaie şi uscate la soare, caleidoscopuri vesel-triste, căci dau şi ele seamă de aceeaşi „scurgere a timpului”…

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele