Diferența dintre Italia și Spania

    Îngrijorați-vă mai mult în privința celei dintâi, decât a celei din urmă

    7 minute de lectură

    Charlemagne

    Ediția tipărită | Europa – 21 martie 2019


    ESTE TENTANT SĂ pui împreună cele două țări mari din Sudul Europei. Italienii și spaniolii vorbesc tare, mănâncă târziu, conduc repede și înghit cantități de roșii și ulei de măsline care prelungesc viața (cel puțin acestea sunt clișeele). Au fost leagăne ale anarhismului european în secolul al XIX-lea, și ale fascismului în secolul XX; au împins dictatura sub covor înainte de a îmbrățișa Europa în anii postbelici. În timpul crizei din zona euro, începând din 2009, au fost două componente ale urâtului acronim „PIGS” (Portugalia, Italia, Grecia, Spania) care denotă economii foarte îndatorate. Azi, sunt, din nou, menționate în aceeași răsuflare.

    Volatilitatea italiană pare să sosească în Peninsula Iberică. Sistemul politic bi-partizan, odinioară plicticos, al Spaniei a devenit un caleidoscop cu cinci partide, odată cu apariția Podemos, de extremă stânga, a Ciudadanos, de centru-dreapta și, mai recent, a Vox, de extremă dreapta. Țara este din ce în ce mai polarizată de bătăliile pentru independența Cataloniei. Vara trecută, socialiștii de centru-dreapta ai lui Pedro Sánchez (PSOE), sprijiniți de naționaliștii catalani, au răsturnat guvernul format de Partidul Poporului (PP), de centru-dreapta. Catalanii au refuzat însă să sprijine bugetul noului guvern, obligându-l pe Sánchez să organizeze alegeri pe 28 aprilie. O coaliție de dreapta, formată din PP, Ciudadanos și Vox (care ar inflama cu siguranță naționalismul catalan) sau un impas și noi alegeri sunt rezultatele cele mai probabile.

    Spania nu poate să-și permită niciuna dintre aceste variante. Refacerea țării dezminte urgența reformei pensiilor, a educației și a pieței muncii, precum și corupția persistentă și creșterea imigrației trans-mediteraneene. Anii de instabilitate politică ar lăsa aceste priorități neatinse. Eurocrații remarcă faptul că Spania a ratat anul trecut mai multe termene-limită pentru implementarea legislației europene decât orice alt stat membru. Apariția bruscă a Vox și buna sa primire din partea celorlalte partide (Vox sprijină un guvern condus de PP in Andaluzia) evocă în același timp trecutul franchist al țării și evidențiază paralele alarmante cu Italia. Acolo, Liga Nordului, pe vremuri – un partid periferic, asemenea Vox, domină acum o coaliție haotică și eurosceptică, de care piețele se tem, date fiind deceniile de creștere neglijabilă care fac ca grămada datoriilor sale să se clatine.

    În pofida tuturor acestor mențiuni, diferențe fundamentale, care țin de metabolismul național și care le scapă oficialilor nord-europeni, separă cele două țări. Italia este încătușată de conservatorism și stagnare. Criza sa din zona euro a fost (și este) o slabă accelerare a unui declin național pe termen lung. PIB-ul abia dacă a crescut de la finele anilor 90, ceea ce face ca muntele de datorii acumulate în perioade anterioare să fie nesustenabil. Între timp, Spania se repede înainte, crescând cu aproape jumătate în acea perioadă. Chinul său din zona euro a fost mai accentuat și mai dramatic: în timpul crizei bancare, boom-ul hiperactivității din construcții s-a prăbușit de pe o stâncă înaltă, creând o curbă ascendentă a șomajului.

    Diferența dintre Italia, cu metabolismul său lent, și Spania, cea cu un metabolism rapid, trece dincolo de statisticile economice. Declinul a fost experiența definitorie a Italiei în ultimele decenii, așa că noul pare amenințător și nu este bine primit acolo. Spaniolii au trăit însă ultimele decenii ca pe o perioadă de prosperitate și de libertate crescânde, după anii terni din epoca Franco. Spaniolii sunt neofili, dorind să încerce orice are gust de viitor. Contrastul dintre cele două țări este cel dintre spațiile urbane ale Spaniei, care strălucesc de arhitectură și lucrări publice futuriste, și orașele Italiei care își pierd tencuiala; dintre deschiderea spaniolilor față de schimbarea socială și conservatorismul italienilor; dintre melancolia existențială a filmelor lui Paolo Sorrentino și frenezia lui Pedro Almodóvar.

    Un metabolism național rapid are părțile sale rele. O parte din noua infrastructură strălucitoare a Spaniei este o irosire de bani, și unii spanioli, mai ales din zonele rurale, se opun ritmului schimbării și se întorc spre Vox, în semn de protest. Dar asta face și ca o coborâre a Spaniei   într-o stagnare reacționară în stil italian să fie improbabilă. În primul rând, economia ei este în stare mai bună. Spania a trecut printr-o criză a euro mai profundă, dar și-a revenit mai repede, grație unor reforme economice drastice și tăierilor de cheltuieli. Exporturile si investițiile străine directe (FDI) au crescut exponențial. PIB-ul său per capita în termeni de putere de cumpărare l-a depășit pe cel al Italiei în 2017 și se prognozează că va fi mai mare cu 7% peste cinci ani. Investiții masive în construcția de drumuri și linii ferate de mare viteză au făcut ca infrastructura Spaniei să fie a zecea cea mai bună din lume, spune Forumul Economic Mondial. Italia este a  21-a.

    O țară însorită

    Toate acestea se traduc printr-un optimism afișat în exterior. Sánchez, care vrea ca Spania să devină al treilea partener în alianța franco-germană, este foarte pro-UE, dar Pablo Casado de la PP îi admiră pe creștin-democrații Angelei Merkel din Germania, în timp ce Albert Rivera de la Ciudadanos flutură steaguri UE la mitingurile sale. Potrivit Eurobarometrului, 68% dintre spanioli au opinii pozitive despre UE, comparativ cu 36% dintre italieni. Vox nu își îndreaptă atât de mult furia împotriva UE, cât împotriva feministelor și a separatiștilor catalani.

    Vox vorbește și despre imigrație, dar mai puțin decât alte partide europene populiste de dreapta. De ce? Proporția din populație născută în străinătate a crescut de la 3% la 14% în cele două decenii anterioare lui 2008, dar spaniolii se vor declara confortabili în ceea ce privește interacțiunea cu imigranții, mai probabil decât orice altă populație din UE (83%, față de 40% din italieni). În ciuda creșterii imigrației din Africa și a noilor eforturi de a ameliora securitatea granițelor, niciunul dintre principalele partide din Spania nu propune închiderea porturilor și nu adoptă tipul de discurs anti-imigranți al lui Salvini. Și în alte domenii, spaniolii au lăsat în urmă șovinismul din anii lui Franco; un larg consens sprijină egalitatea de gen și drepturile persoanelor gay (căsătoria liberă a fost introdusă în 2005, doar în urma Belgiei și Olandei.)

    MADRID, SPAIN - OCTOBER 12:  A huge Spanish flag of 731 meters square covers the facade of a building under construction in Valdebebas during Spain's National Day on October 12, 2017 in Madrid, Spain. Every October 12 Madrid celebrates Spain's National Day also called Hispanic Day with a military parade presided by Royal Family and the Spanish Prime Minister. This year the parade takes place as Spain faces a rise of tensions with Catalonia after the referendum vote for independence.  (Photo by Pablo Blazquez Dominguez/Getty Images)

    Ani de haos politic ar putea să amenințe această imagine. Dar dacă aceasta este valabil pentru Spania, este valabil și pentru alte țări europene, unde are loc aceeași fragmentare. Schimbarea de guvern de anul trecut, deși încărcată, a fost exemplară din punct de vedere procedural, și o dovadă că tânăra ordine constituțională a Spaniei are acum cel puțin maturitatea vecinilor săi occidentali. Italia, cu deceniile sale de luptă între facțiuni și de stagnare, este cea care pare mai dereglată. Spania este diferită, spune zicala, dar Italia este și mai diferită.


    Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Metabolic diferite”

    LĂSAȚI UN COMENTARIU

    Comentariul:
    Introduceți numele