A doua zi după infamul referendum, mă aflam întâmplător și eu în România. Am deschis dimineața televizorul și postul de știri pe care era pornit, renumit pentru imparțialitatea sa, își începea programul spunând că „poporul britanic a fost mințit”.

Ca pentru întregul discurs românesc, pentru acel program de știri era axiomatic faptul că cei care au votat „Leave” au fost mânați de xenofobie și întărâtați de politicienii populiști ai UKIP, stârniți, la rândul lor, de interese malefice sau măcar corupte. Doresc, totuși, în acest articol să vă propun un exercițiu de imaginație. Să ne imaginăm că printre susținătorii campaniei „Leave” ar fi existat și oameni informați și cu bune intenții. Oare cum ar fi arătat aceștia?

Dacă ar fi existat astfel de oameni, nu este exclus ca ei să fi înțeles sacrificiile și riscurile asociate cu votul lor. Nu toate deciziile pe care le facem sunt determinate de utilitatea lor imediată. Hotărârile luate din motive principiale trebuie de multe ori să fie decise în pofida riscurilor și a sacrificiilor. Acest fel de poziționare este fundamental chiar gândirii liberale – este mult mai ineficient să încerci să atingi scopurile macroscopice ale unei țări luând în considerare drepturile și libertățile tuturor minorităților acesteia, însă opusul ar fi nedrept și ca atare luptăm pentru menținerea liberalismului.

În contextul Brexit, o asemenea gândire principială ar putea avea de-a face cu continuitatea neîntreruptă a sistemului de guvernământ al Marii Britanii. Pe acest sistem l-am putea doar anacronic numi liberal, căci el precede și termenul de liberalism, și pe acela de constituție, fiind cel în care acestea își au obârșia. De la Magna Carta încoace, sistemul a menținut Anglia și ulterior Marea Britanie ca posibil cea mai stabilă țară europeană, ale cărei principii democratice nu se trag din vreo revoluție sângeroasă, și care a servit drept model lui Montesquieu și celorlalți teoreticieni timpurii ai liberalismului.

Ca membră a Uniunii Europene, Marea Britanie renunța treptat la suveranitatea parlamentului ei, instituție cu secole de stabilitate, mutând puterea în mâna unei instituții incipiente, netestate și cu pretenții jurisdicționale crescânde. Îngrijorările ar fi fost cu atât mai exacerbate într-un context în care Europa continentală vorbea din ce în ce mai des de federalizare, Martin Schultz ajungând în 2017 chiar să propună unificarea Statelor Unite ale Europei până în 2025. Doi ani după referendum, Uniunea Europeană a început chiar să retragă dreptul la vot al unor țări membre; Marea Britanie nu era tocmai străină conceptului de „Taxation without Representation”.

Pentru Regatul Unit însă, o federalizare preponderent continentală ar fi fost mult mai complicată și costisitoare față de status-quo decât pentru celelalte state. După cum spuneam mai sus, spre deosebire de guvernele continentale, stabilite în contexte similare pe baza unor constituții și structuri guvernamentale oarecum compatibile, sistemul britanic are fundații cu o istorie și moștenire mult mai lungi, care aduc în mod predictibil și o manifestare politică și juridică distinctă.

Nicăieri diferențele nu sunt mai evidente decât în cazul sistemului juridic. În Uniunea Europeană, curțile statelor membre sunt subordonate curților europene, iar acestea, încă de la Tratatul de la Roma, au „ca prim obiectiv,” după cum spuneau Federico Mancini și David Keeling, „unitatea mereu crescândă între popoarele europene”. Insulele Britanice sunt singurele țări din uniune al căror sistem juridic este structurat pe baza dreptului comun, nu cel civil. În Regatul Unit, acest sistem legal este fundamental culturii civice naționale, de la familiaritatea poporului cu propriile legi, până la întreaga paradigmă a sistemului legislativ. Care ar fi șansele de supraviețuire a unei asemenea particularități atunci când ea depinde de bunăvoința unor curți a căror miză, prin definiție, este unificarea sistemelor legale europene? În mod evident, votantul nostru ipotetic ar avea motive de îngrijorare.

Nu mai vorbim, pe lângă asta, de importanța pe care mulți britanici o arogă suveranității casei regale, de diferențele magistrale dintre sistemele educaționale de pe continent și cel anglo-saxon sau de cât de dificil i-ar fi fost într-o federație europeană Marii Britanii să își păstreze legăturile istorice cu restul națiunilor din British Commonwealth.

În fond, există motive pe care i le-am putea aroga unui votant de bună-credință. Însă noi i-am văzut deja discursurile lui Nigel Farage în Parlamentul European (sau frânturi din ele) și am văzut reclamele puse de UKIP prin Anglia și știm că votul nu se bazează pe judecăți de valoare, ci pe manipularea fricilor populare. Este oare validă această convingere?

Oare dacă Brexit ar fi fost atât de ușor de imputat veleităților naționaliste din Anglia, n-ar fi trebuit ca și UKIP să aibă măcar vreo fărâmă de succes? În realitate, partidul a câștigat în întreaga istorie un singur mandat parlamentar (doar 1 din 650) în 2015, singurele alegeri unde a trecut de un milion de voturi. Singurul loc unde britanicii au avut încredere în ei au fost europarlamentarele, unde UKIP a primit între 0 și 24 din cele 73 de mandate ale țării. Apoi, în 2017, Theresa May (orice altceva decât o naționalistă) a cerut revalidarea mandatului său prin alegeri generale, iar electoratul britanic a confirmat că pe ea o doresc la cârmă.

Brexit nu convine deloc României, iar un Roexit ar fi o catastrofă. Așadar, este explicabil de ce suntem atât de înverșunați împotriva votului britanicilor. Însă în loc de a-și lamenta propriile pierderi din pricina Brexit, românii insistă să vorbească despre cât de stupidă a fost alegerea britanicilor și de cât de inconștienți sunt aceștia. Critica unei poziții politice pe baza caricaturii ei poate să fie satisfăcătoare, însă ea este vidă de însemnătate. Critica Brexit, care vorbește de susținătorii ei xenofobi și naționaliști, nu este demnă atunci când susținătorii Brexit aleși de britanici nu sunt Nigel Farage, ci Boris Johnson și Jacob Rees-Mogg.