A venit rândul Franței și, prin ea, al UE să-și afirme doctrina politică prin intermediul căreia dorește să abordeze complicatul, chiar periculosul proces de reașezare, ar spune unii chiar de redefinire, a ordinii internaționale. Doctrina rusă este bazată pe remilitarizare și agresivitate, generând deja două războaie, împotriva Georgiei și Ucrainei, și mai multe ocazii de folosire a forței militare, de la Siria până la Libia. China „crește pașnic”, deși o parte tot mai largă din surplusul de venit este investită în capabilități militare și proiecția forței la distanță. Zilele trecute, Beijingul a prezentat întregii lumi propriul său avion inteligent și invizibil. Bugetul său militar, de aproximativ 200 de miliarde de dolari, este deja al doilea după SUA, încă departe de cel american (aproximativ 700 de miliarde), dar mult peste cel al celorlalți competitori, inclusiv Rusia. În fine, rezultat al noii doctrine „America First”, și SUA investește puternic în capabilități militare și inovare tehnologică, pentru a-și prezerva astfel, măcar încă câțiva ani, supremația politică prin ascendentul militar.

În toată această competiție globală pentru un loc cât mai în față la spectacolul construcției noii ordini globale, UE, prin vocea Franței, mizează pe o doctrină a păcii. În totală antiteză cu SUA, Rusia și China, francezii conexează problematica păcii la cea a guvernabilității globale, construind în acest sens un format anual și global de dezbateri. Forumul Păcii de la Paris, deschis în același timp liderilor lumii, dar și instituțiilor cu responsabilități în guvernarea globală, mai ales ONU, își propune să consolideze, unii ar spune să salveze, ideea de cooperare internațională. Forumul Păcii de la Paris este prin excelență o ofrandă adusă ideii de multilateralitate, tribuna fiind oferită în egală măsură șefilor de stat și de guvern, dar și personalităților civile sau organizațiilor neguvernamentale. Într-o epocă marcată tot mai negativ de politica de mare putere, de negocieri bilaterale, restrânse, multe dintre ele secrete, Franța își reafirmă viziunea democratică prin incluziune.

Nu este numai un demers francez, ci este și unul european și el trebuie salutat ca atare. Așa cum ca atare trebuie salutat activismul președintelui Emmanuel Macron. Mai ales acum, în acest moment de incertitudine germană, datorat fragmentării politice a mediului politic intern, manifestată inclusiv prin slăbirea puterii politice a doamnei cancelar Angela Merkel. De-a lungul timpului, forța motorului franco-german a constat inclusiv în complementaritatea politică a celor două și nu de puține ori germanii și francezii, spre binele întregii Europe, și-au compensat reciproc diferitele slăbiciuni politice. Iar o doctrină a păcii întotdeauna va găsi sprijin într-o țară precum Germania, încă traumatizată de moștenirea negativă a celui de-Al Doilea Război Mondial. O țară care respinge militarismul, chiar exagerând uneori, care este atât de reținută în folosirea forței militare, întotdeauna va saluta pacea ca principală opțiune de politică externă. 

Atitudinea pro-pace a Franței și, sper eu, a întregii UE se adaugă celorlalte două idei politice puternice exprimate în ultimii ani de președintele Franței. Încă din campania electorală de anul trecut Emmanuel Macron s-a definit ca un politician proeuropean, pro-UE. Președintele Franței crede în continuare în viitorul proiectului european, în fezabilitatea sa. Evident că Uniunea trebuie „reparată”, trebuie revitalizată, reconectată la marea masă a cetățenilor ei. UE are anumite politici care nu mai corespund provocărilor generate de actuala stare a sistemului global. Dar în egală măsură Parisul înțelege că Franța este prea mică pentru o lume atât de globalizată, o lume deja dominată nu de țări, ci de civilizații. Iar salvarea proiectului european se poate face doar prin contracararea forțelor nebuloase, negative ale extremismului politic de dreapta, ale demagogiei și ale populismului. Mai ales când ai la dispoziție argumentul istoric greu de combătut al falimentului politic al anterioarelor tentative de salvare a Occidentului prin astfel de metode. De ce ar reuși Le Pen sau Viktor Orban acolo unde Hitler și Franco au eșuat? Și ce preț greu a plătit Europa pentru acel nefericit și tragic experiment!

O doctrină europeană a păcii nu înseamnă slăbiciune militară. Nu este întâmplător că în paralel cu lansarea forumului păcii domnul Emmanuel Macron, profitând de simbolicul moment al celor 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial, a repus pe tapet ideea unei „armate europene”. O UE a păcii nu va însemna o Europă descoperită militar, fără posibilitatea de a se apăra. Dimpotrivă, ea va avea acele capabilități necesare, convenționale sau nucleare, pentru a-și garanta adecvata protecție a teritoriului, dar și a valorilor specifice. Pe aceeași logică franco-germană, doamna cancelar Merkel a salutat dezbaterea despre „armata europeană”, completând-o cu ideea revoluționară de a construi și un consiliu european de securitate.

România ar trebui să fie încântată de astfel de propuneri. Avem o lungă și consistentă tradiție în această diplomație a păcii, fie că ne referim la eforturile multilaterale ale lui Nicolae Titulescu sau cele din perioada anilor ’70. În ciuda regimului comunist, datorită unui aparat diplomatic bine profesionalizat, România a reușit o interesantă diplomație a păcii. Multă lume astăzi nu mai știe că cel de al doilea „C” al abrevierii CSCE – Conferința pentru Securitate și Cooperare din Europa, cel referitor la „cooperare”, a fost la început o inițiativă diplomatică românească. Ca orice țară mijlocie și inteligentă, România întotdeauna a înțeles că are infinit mai mult de câștigat dintr-o doctrină defensivă a păcii. Evident, cu o condiție minimală, lăsată nouă moștenire de același Nicolae Titulescu. Pentru a avea o politică externă de succes ai nevoie de o politică internă inteligentă. Tot una a păcii.