Ediția tipărită | Marea Britanie

1 noiembrie 2018

ÎN CE PRIVEȘTE politica britanică, Brexitul este problema definitorie a vremurilor noastre. Și totuși, chiar și oamenii inteligenți se agață de explicații subțiri când este vorba să spună de ce s-a produs. Adversarii Brexit îl prezintă ca pe o revoltă a ignoranților, în ciuda faptului că o treime din absolvenții de studii superioare au votat pentru ieșire. Partizanii Brexitului contracarează, spunând că a fost o revoltă a poporului împotriva elitelor, în ciuda faptului că Brexitul a fost popular printre pensionarii bogați din comitate și că mulți lideri ai campaniei au studiat la școli private scumpe. Alții citează în mod implauzibil factori singulari, precum interferența rusească sau eurofobia lui Jeremy Corbyn.

Două cărți noi oferă explicații mult mai inteligente despre Brexit. Ele contează – nu doar datorită faptului că explicațiile inteligente sunt preferabile celor prostești, ci și dat fiind că subiectul este încă unul viu, cu milioane de oameni care speră să se răstoarne referendumul și cu Partidul Conservator care luptă într-un război civil despre ce fel de Brexit să adopte. „Virajul spre alb”, de Eric Kaufmann, este un studiu monumental al schimbărilor etno-demografice și al ascensiunii populismului în întreaga lume bogată. „Populismul național”, de Roger Eatwell și Matthew Goodwin, este o analiză înțesată de fapte a revoltei împotriva democrației liberale. Ambele cărți merg mult mai departe de Brexit și de Marea Britanie. Dar prin asta ei plasează o dezbatere provincială într-un context mult mai larg. 

Kaufmann, profesor la Birkbeck College din Londra, susține că Brexitul este un exemplu al felului în care populismul antiimigrație poate să pătrundă brusc de pe marginile vieții politice în mainstream, amenințând interesele economice la care țin elitele cosmopolite. Proporția populației britanice născută în străinătate a rămas sub 2% până în anii ’50 și s-a cifrat la 6% nu mai târziu de 1991. Apoi, s-au întâmplat un număr de lucruri. A sporit mult imigrația. Guvernul laburist a încercat să redefinească esența britanică, în sensul sprijinului pentru liberalismul cosmopolit (potrivit lui Andrew Neather, unul dintre cei care îi scriau discursurile lui Tony Blair, unii laburiști voiau să folosească imigrația în masă ca să „îi frece nasul Dreptei în diversitate și să facă argumentele lor să fie perimate”). Atacurile de pe 11 septembrie 2001 și 7 iulie 2005 au așezat problema terorismului islamist în centrul politicii. Guvernele succesive nu au putut să se țină de promisiunile lor de a reduce imigrația. Iar o dispută care mocnea de mult în cadrul Partidului Conservator a declanșat un referendum pentru Brexit, care a implicat și probleme profunde, de identitate națională, dându-le alegătorilor o oportunitate unică de a-și exprima îngrijorările care mocneau de decenii. Un sondaj efectuat la două luni după referendum a arătat că 87% dintre partizanii ieșirii din UE voiau să reducă imigrația și 40% considerau că este principala problemă cu care se confruntă țara.

Decizia lui Kaufmann de a se concentra pe „calitatea de alb” este chestionabilă când vine vorba să înțelegem Brexitul și poate chiar când este să înțelegem trumpismul (28% dintre cei de origine latino-americană au votat pentru Donald Trump în 2016). Marele val de imigrație după 2004 a venit de la albi, când opt țări est-europene au fost admise în Uniunea Europeană. Numere mari de oameni din Asia de Sud din locuri precum Birmingham, Bradford, Luton și Slough au votat pentru Brexit pentru că erau îngrijorați că polonezii și românii „le” vor lua slujbele și vor folosi serviciile „lor” publice. Dar Kaufmann are dreptate, fără îndoială, că este imposibil să înțelegi Brexitul – sau populismul, în general – fără să examinăm modul în care imigrația în masă a năucit populațiile stabilite.

Eatwell și Goodwin subliniază și ei importanța imigrației, pe care ei o clasifică, oarecum sumbru, la capitolul „distrugere” – unul dintre cei patru D care explică populismul, în opinia lor. Al doilea este neîncrederea (distrust) în elitele stabilite. Circa 58% dintre britanicii care considerau că politicienii „nu ascultă oameni ca mine” au votat pentru Brexit, comparativ cu doar 37% dintre cei care credeau că sunt totuși ascultați. Aproximativ 2,8 milioane de oameni care nu votează de obicei, care renunțaseră la politică în anii Blair-Cameron de politicieni la șablon, cu politici interschimbabile, s-au prezentat la urne ca să voteze pro-Brexit. Al treilea D sunt lipsurile (deprivation). Este important să nu exagerăm această problemă. Mulți oameni, bogați și săraci, au votat pro-Brexit pentru că se temeau pentru democrație și responsabilitate. Dar un sentiment crescând atât al lipsurilor absolute, cât și al celor relative a înclinat totuși cântarul pentru grupuri semnificative de alegători. Mai ales pe teritoriu laburist, unde parlamentarii locali au pierdut bătălia împotriva mareei Brexit. 

Al patrulea D este „dealinierea” politicii, anume, abandonarea de către alegători a partidului lor obișnuit. Este cea pai paradoxală dintre afirmațiile autorilor, când este vorba despre Marea Britanie. În alegerile de anul trecut, laburiștii și conservatorii au câștigat 82% dintre voturi, cea mai mare proporție după 1970. Potențialul pentru dealiniere este însă acolo. În 2015 și 2017, 43% și, respectiv, 32% dintre alegători și-au schimbat votul de la alegerile anterioare. Brexitul taie ca un cuțit de-a curmezișul ambelor partide: laburiștii reprezintă circumscripțiile cele mai pătimaș anti-Brexit din țară, dar și pe cele mai pătimaș pro-Brexit. 

Revoltele ce vor veni

Ce ne spun aceste cercetări masive despre viitor? O lecție imediată este că elita politică ar trebui să nu ia cu lejeritate decizia de a rediscuta referendumul din 2016, dacă se prezintă ocazia de a o face. Milioane de oameni, care au votat pentru Brexit tocmai datorită faptului că simțeau că opiniile lor erau ignorate de establishment, ar putea să se radicalizeze periculos dacă un al doilea vot ar da un mic câștig de cauză celor din tabăra anti-Brexit. O lecție pe termen lung este că, cu Brexit sau fără Brexit, populismul naționalist va fi o parte importantă din politica britanică decenii la rând. Mulți simt că soarta le este potrivnică. Economia postindustrială combină mari perioade de perturbare cu creștere lentă. Cultura este dominată de elitele pretențioase, care nu cred doar că sunt mai deștepte decât omul de rând, ci că sunt și mai virtuoase. Brexitul este un exemplu a ceea ce se poate întâmpla atunci când politicienii refuză să țină seama de temerile populare pe subiecte emotive, înainte ca acestea să devină toxice. Este vital pentru clasa politică, nu doar de la Londra, ci din întregul Occident, și nu doar din legislaturi, ci din establishment, în sens mai larg, să învețe lecțiile corecte din acest eșec.

Acest articol a apărut în secțiunea Marea Britanie a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Explaining Brexit”