Una dintre cele mai interesante, mai atrăgătoare, mai profitabile ocupațiuni actuale e „consultanța” (la fel – „relațiile publice”, „marketingul”, „promovarea” ș.a.). Sună foarte „contemporan” și sugerează sofisticarea la care a ajuns societatea postmodernă, împletind scopurile materiale și „materialiste” cu cele „spirituale” (nu și „spiritualiste”!): politica sau economia capătă prin „consultanță” o notă culturală, de gândire strategică, presupunând cunoștințe acumulate, „erudiție” pe subiectele avute în vedere, înțelegerea contextelor, subtextelor și a implicațiilor, „savoir-faire”-ul căruia acum i se spune „know-how” (același lucru în limbi diferite!).

Pe consultanți îi consulți: îi întrebi – adică – ce părere au despre una-alta și le ceri să te-ajute cu „how-how”-ul lor, să analizeze situațiile și să propună variante de reacție, de acțiune. Dacă nu cumva te… „consultă” ei pe tine: te examinează, te „diagnostichează” și te manipulează! Sunt consilierii tăi, „sfetnicii” de taină, căci dau „sfaturi”. „Sfatul” românesc, în sensul de povață, îndemn, îndrumare (echivalenții din dicționare), e echivalentul franțuzescului „conseil”, din familia lui „conseiller”, „a sfătui”, de unde „consilierea” și „consilierii” omniprezenți în zilele noastre.

De „consultanță” e nevoie în orice zonă a vieții și pe orice temă. Ocupațiunea nu are în sine un conținut, ea presupune mai degrabă o „supracompetență”: „știință” a evaluării situațiilor altfel foarte diferite din domenii diferite. Profesionalizați efectiv se cuvine să fie consultanții în materia specifică a fiecărei meserii pe lângă care prestează. Teoretic, ei trebuie să fie mai specialiști decât specialiștii care-i plătesc pentru prețioasele lor îndrumări.

Una dintre cele mai vizibile forme de consultanță care se practică în lumea de azi e cea politică și electorală. Niciun combatant de pe scena publică nu poate face singur ce are de făcut: să se țină mereu informat, deci să parcurgă continuu presa cu varii „suporturi”, să comunice pe canale multiple și în limbaje diferențiate cu colegii, cu publicul, cu societatea întreagă, să facă față asaltului permanent al solicitanților de tot felul, să parcurgă în ritm alert, fără nicio clipă de „absență”, ultraaglomeratul program cotidian și să se mai și gândească în liniște la tot ce (i) se-ntâmplă, la situația țării, la ce e de făcut spre binele nației. Drept care politicienii sunt înconjurați de colaboratori, de echipe, de „staff”-uri compuse din asistente și asistenți, purtători de cuvânt, alți „oameni de încredere”, consilieri și consultanți care-i însoțesc ca niște umbre și gândesc în locul lor de parcă le-ar fi gemeni. Pe bani frumoși, să nu uităm! Meseria sau ocupația e nu doar la modă, ci și foarte „lucrativă”.

Renumele de bun consultant se câștigă greu, prin acumularea de performanțe politice și de victorii electorale în contul angajatorilor, și se pierde ușor, la prima gafă, uneori și ca urmare a ghinionului, a întâmplărilor defavorabile care conduc la înfrângere, oricât de serios, de profesionist și-au făcut datoria sfetnicii. Se adaugă și o dimensiune așa-zicând „mondenă”: despre X sau Y se zvonește ce grozavi ar fi, mai și afișează o superioritate intimidantă, un strop de aroganță ori mai multă, își supraveghează cocheți aspectul și gesticulația, jonglează cu termeni tehnici, preluați din științele sociale, uneori mizează pe notorietăți obținute prin expunere în presă ori în alte moduri, convertite și pe drept, și mai puțin justificat în prezumții de competență confirmate ulterior sau nu.

Să rezistăm – însă – tentației de a caricaturiza: există și consultanți buni, excepționali, pe lângă cei slăbuți, neinspirați, catastrofali. La casele mici, pe scene politice fără tradiții solide, unde se tot improvizează, și la cele mari, pentru care lucrează deopotrivă profesioniști de clasă și incompetenți. Demisiile și concedierile, curente în branșă, nu o dată mediatizate intens, îi demască pe farseuri.

Cu cât mai mici casele, cu atât mai mari – totuși! – riscurile de aciuire a unor consultanți de proastă calitate. Politica românească postcomunistă ne-a oferit exemple din belșug, în situații de tot felul, în perioade diverse, în anturajele din jurul politicienilor fragili ca structuri personale și nerăbdători, ahtiați să parvină cât mai rapid. Caz-școală: actuala majoritate parlamentară și guvernamentală, pe care consultanții au „ajutat-o” să gafeze la tot pasul, să opteze cu îndârjire pentru strategii perdante, urmate cu o tenacitate demnă de cauzele bune, dezastruoasă atunci când publicul, incluzând o bună parte dintre propriii susținători, te dezaprobă, înțelegându-ți motivațiile nedemne, egoiste, interlope. Presa află destul de repede ce consilieri au politicienii și contra căror sume. Fără – aici – nume și cifre, dezvăluirile de acest fel au fost în ultimii doi ani absolut uimitoare: în speranța că li se vor indica soluții miraculoase de îndeplinire a riscantelor lor obiective, liderii majorității au angajat cu contracte fabuloase figuri contestate, cu contraperformanțe notorii, în unele cazuri chiar dubioase. Cutărescu sau Cutăreasca a mai lucrat – vezi Doamne! – pentru nu-știu-câți politicieni proeminenți! Dar pe care i-au prăbușit cu brio! Cutare vine din străinătățuri, trece drept consilier de clasă garantată! Pentru ca să constatăm curând că, aflat – de fapt – în solda unor competitori mărunți sau a unor grupuscule extremiste din patria sa, are o carte de vizită infamă.

Privind – iată! – spre politică dinspre culisele consultanței, multe lucruri inexplicabile se cam lămuresc. De ce n-a pilotat majoritatea PSD-ALDE în 2017-2018 mai inteligent, mai abil, de ce nu și-a urmărit interesele mai calm și mai pragmatic, de ce-a comis atâtea blăstămății care-au revoltat lumea? Politicieni – da! – de joasă speță, dar să nu-i nedreptățim pe consilieri: proastă „consultanță”! (cu binemeritate ghilimele)…