DW: Balcanii – nedoriți sau lipsiți de voință? De ce a intrat România în UE, iar alții nu

160
6 minute de lectură

Cât de serioasă este dorința statelor din Balcanii de Vest de a adera la UE? Elitele locale exploatează subiectul “integrare europeană” pentru a-și consolida puterea, este de părere profesorul Ivailo Ditchev, într-o analiză publicată de Deutsche Welle și preluată de RADOR.

Extinderea Uniunii Europene nu mai este ce-a fost o dată. De când a devenit clar că Turcia, sub conducerea lui Erdogan, nu este binevenită în comunitate și că integrarea Ucrainei ar duce la tensiuni serioase cu Rusia, discuțiile pe marginea extinderii se concentrează asupra Balcanilor de Vest. Unii politicieni amintesc de “băieții răi” Bulgaria, Grecia și România. Populiștii sunt, din principiu, împotriva aderării la UE a țărilor predominant musulmane ca Bosnia-Herțegovina sau Kosovo. Alții au tendința să uite pur și simplu de Balcani.  

Pe lânga atât de des amintita  “oboseală a extinderii” se pune și întrebarea: cât de serioasă este dorința de integrare în UE a acestei regiuni? Iată un exemplu actual din relațiile între Sofia și Skopje. Deși guvernul Bulgariei pozează cu plăcere în avocatul Balcanilor de Vest, un mic incident l-a determinat pe vicepremierul naționalist de la Sofia să amenințe că se va opune aderării Macedoniei de Nord la UE din cauză că Skopje n-a fost pregătită să recunoască faptul că revoluționarul Goțe Delcev a fost bulgar.

O comisie mixtă, bulgaro-macedoneană, trebuia să pună capăt oricărei dispute pe această temă. Dar comisia cu pricina a tras de timp și, după ani buni de muncă, a analizat doar Evul Mediu. Delcev s-a născut etnic bulgar și a murit ca erou al națiunii macedonene pe atunci în devenire, dar istoria joacă un rol minor se pare.

Așadar, ce ar putea sta în calea integrării ? Nu comerțul, nu proiectele transfrontaliere, nu investițiile sau problemele de securitate, ci întrebările legate de apartenența unei figuri istorice. Și toate acestea în condițiile în care între Sofia și Skopje nu există nici măcar o cursă feroviară, deși distanța dintre cele două capitale este de doar 245 de kilometri.

În mijlocul scandalului, naționaliștii bulgari și-au amintit de vitejii greci care și-au apărat interesele naționale atunci când au obligat conducerea de la Skopje să schimbele numele țării din Macedonia în Macedonia de Nord și să renunțe la toate “pretențiile” legate de perioada antică.

Acest conflict cu caracter simbolic, care timp de 27 de ani a înfrânat demersurile de recunoaștere internațională a micii republici ex-iugoslave, pare să fi dat o pildă în regiune. Syriza a plătit cu majoritatea compromisul în disputa pe marginea numelui Macedoniei. În viitor, dacă vreun guvern elen de dreapta va prelua conducerea s-ar putea ajunge din nou la o radicalizare simbolică a acestei chestiuni.

În altă parte problemele sunt și mai mari. Cele trei comunități etnice din Bosnia (n.r.: bosniacii, croații și sârbii) nu se amestecă deloc. Ba chiar până și cursurile de istorie predate în școli sunt diferite. Un alt exemplu ar fi discuțiile dificile dintre Kosovo și Serbia, intrate în impas anul trecut după uciderea unui politician sârb.

Cu tot respectul pentru particularitățile culturale, se pune întrebarea cum își imaginează aceste țări Uniunea Europeană. Inițial, Uniunea a fost un proiect transfrontalier și al cooperării – mai întâi în plan economic, apoi în multe alte domenii.

În Balcani este invers: elitele locale, nu neapărat legitime, se folosesc de integrarea europeană pentru a-și consolida puterea. Opoziția între aceste elite a fost o posibilitate de compensare a lipsei programelor politice și a strategiilor politice independente.

Astfel, integrarea europeană nu poate începe în Balcani prin tradiția unirii piețelor cărbunelui și oțelului, ci prin proiecte de tip “Top-Down” pe care Europa le cere din partea statelor din regiune.

Conducerea politică a fiecărei țări balcanice în parte nu are interes să renunțe la granițele naționale, ci dimpotrivă. Aproape toate firmele din regiune sunt dependente de sprijinul statului și de un protecționism mascat. În principiu, în Balcani, activează puține companii autohtone, iar integrarea prin Coca-Cola pare a fi un efort discutabil.

Este un paradox faptul că țările fostului bloc răsăritean, ca România și Bulgaria, s-au alăturat în 2007 comunității europene, iar statele din Balcanii de Vest, desprinse din Iugoslavia, n-au făcut-o până acum.

O explicație ar putea fi faptul că elitele din România și Bulgaria au pornit in procesul de transformare cu mai puțină legitimitate și au fost nevoite să se adapteze – lucru cu care erau obișnuite de pe vremea blocului de est. Elitele din țările fostei Iugoslavii păreau să aibă mai multă încredere în sine și prestigiu internațional, dar toate acestea au dus la conflicte. La războaie reale, nu simbolice.

Paradoxul folosirii integrării în UE în scopul consolidării statelor instabile se potrivește terminologiei națiunii bazate pe criterii etnice foarte răspândit în Europa de Est. Persecutarea altor grupuri etnice, ca epurările etnice ale lui Slobodan Miloșevici, a existat și în alte țări din regiune începând cu războaiele de eliberare în care sute de mii de turci au fost vânați din casele lor în Grecia și Bulgaria. 

Fenomene similare au fost și de partea celor considerați a fi buni – ca atunci când croații, cu ajutorul americanilor, au “curățat” regiunea Krajna. Dar și în Kosovo etnicii sârbi își părăsesc patria sub privirea neatentă a UE.

Să ne amintim ce s-a petrecut în Cehoslovacia și Polonia după cel de-al Doilea Război Mondial. Milioane de etnici germani au fost alungați. După ce majoritatea evreilor din aceste țări a fost ucisă de naziști, istoria postbelică a celor două state est-europene început cu o omogenitate etnică aproape nefirească. Actualele reacții isterice față de refugiați ar putea fi consecința acestui sentiment de “puritate” etnică. În spate se ascunde spaima față de proiectul european prin care liniile de demarcație etnică dispar și diversitatea este acceptată.

Țările din Balcanii de Vest riscă să o ia pe vechiul drum fiindcă apartenența etnică duce la mari pasiuni și la lideri puternici cu tendințe autoritare. Și pentru ca nimic rău să nu se întâmple spiritul iugoslav al deschiderii și al diversității culturale ar trebui reînviat. Sau – de ce nu? – utopia postbelică a unei federații balcanice, distrusă rapid de Stalin.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele