VIDEO Întoarcere în coșmarul bosniac. Mărturia unui român ajuns în 1996 în ruinele Balcanilor

13 minute de lectură

S-au împlinit 24 de ani de la masacrul din Srebrenița, unul dintre cele mai cumplite episoade ale destrămării Iugoslaviei.

În iulie 1995, în timp ce România naviga prin haosul tranziției post-comuniste, în inima Balcanilor de Vest, în Bosnia-Herțegovina, trupele sârbe ale Republicii Srpska, conduse de generalul Ratko Mladici, mâna dreaptă a liderului sârbilor bosniaci Radovan Karagici, ucideau peste 8.000 de bărbați și băieți musulmani. Trupuri dezmembrate ca niște simple jucării.

Era una cele mai mari băi interetnice de sânge de pe Bătrânul Continent de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Europa Occidentală urmărea la televizor un război de la periferiile ei în care genocidul devenise iarăși o tehnică aproape banală de cucerire teritorială.

Între timp, secolul XX s-a încheiat, Radovan Karagici, supranumit „Măcelarul din Balcani”, a fost condamnat la închisoare pe viață (crime împotriva umanității, epurări etnice, violuri, terorizarea civililor în asediul de 1.425 de zile asupra orașului Sarajevo, epicentrul războiului bosniac), după 13 ani de fugă sub identitatea falsă a unui vraci New Age ascuns în Belgrad, iar Ratko Mladici se află închis din 2011 la Haga, așteptându-și verdictul. Din generalul feroce de altădată, cele două AVC-uri suferite și un preinfarct au lăsat o stafie cu ochii adânciți în orbite.

Filmările lui Delic

Memoria ororilor continuă să sape ca un acid în prezentul Bosniei, imortalizată nu doar în constelațiile de gloanțe din zidurile Sarajevo-ului ori în corolele imprimate de obuze în pereții blocurilor de pe „Aleea Lunetiștilor”, ci și în fondul documentar disponibil online, fie în pdf-uri risipite pe Google, fie în înregistrări de gradul zero urcate pe YouTube.

În paranteză fie spus, regizorul grec Theo Angelopoulos a făcut poate cea mai cuprinzătoare descriere a orașului Sarajevo, ca fiind punctul de formare al secolului XX – asasinarea de către Gavrilo Princip a arhiducelui Franz Ferdinand, fitilul Primului Război Mondial, și linia de sfârșit a secolului XX – apogeul etnicidului iugoslav, care trăgea sacul de morgă peste Peninsula Balcanică în apropierea noului mileniu.

1993-1994: Un bosniac pe nume Velid Delic, din Srebrenița, a luat o cameră video și a început să filmeze viața de toate zilele din timpul războiului, neștiind că tocmai colecta niște vederi din lumea morților.

1995: Velid avea să fie ucis, la fel ca toți cei care apar în filmările sale.

Pasionat de cinematografie, Velid folosise camera nu în scop documentaristic, ci mai mult din rațiuni epistolare, pentru a le transmite, de sub asediul cetnicilor (cum erau numiți soldații sârbi, după denumirea celebrei mișcări iredentiste din anii 1941-1946), „mesaje în sticlă” rudelor care reușiseră să fugă din calea războiului.

„Aceste casete erau totul pentru noi”, își amintește Nermina Lakota, sora lui Delic, care se refugiase în Germania în acei ani.

„Bună Eda, Adin, Belma, vă iubim și ne este dor de voi”, face cu mâna obiectivului camerei un bărbat cu un copil în brațe.

„Eki, trimite-ne niște mărci germane, omule”, glumesc doi prieteni.

Ani mai târziu, mărturiile înregistrate de Velid Delic aveau să fie compilate, de către un cunoscut regizor din Sarajevo – Haris Prolic, într-un documentar numit „Cenotaful de la Srebrenița – Ultima casetă a lui Velid”.

Izudin Alic și bomboanele monstrului

În momentul operațiunilor militare din Srebrenița, Izudin Alic era doar un puști de 8 ani. Istoria a fost de partea lui, căci a reușit să supraviețuiască masacrului. Și poartă de atunci cu el, ca o bombă cu ceas în memorie, o dată calendaristică: 12 iulie 1995. Ziua în care copilul l-a întâlnit pe Ratko Mladici.

Întâlnirea dintre micul Izudin și generalul Mladici avusese loc lângă baza forțelor ONU de menținere a păcii din Potocari, unde mii de musulmani bosniaci căutau refugiu din calea războiului. Izudin se afla acolo cu bunicul său. „Bunicul m-a trimis să iau apă și am văzut un grup de copiii… Îmi amintesc de niște soldați care împărțeau ceva. Am fugit, un bărbat în uniformă sârbă mi-a atins părul și m-a întrebat cum mă numesc și ce vârstă am, apoi mi-a dat ciocolată”.

Înregistrarea cu Ratko Mladici împărțind angelic bomboane și bucăți de ciocolată copiilor avea să facă înconjurul presei internaționale. „Nu vă fie frică, nimeni nu o să vă facă nimic”, le spune generalul în filmare copiilor, înconjurat de camerele televiziunilor. Peste câteva zile, 8.000 de bărbați și băieți musulmani aveau să fie măcelăriți, iar peste 40.000 de femei urmau să fie expulzate. Unele dintre ele aveau să ajungă în „taberele violului”, cum erau numite lagărele Republicii Srpska.

Înainte de izbucnirea războiului, Izudin și familia sa locuiseră în Prohici, la granița cu Serbia. După ce sârbii bosniaci au atacat satul în 1993, a fugit cu familia la Srebrenița, unde au rămas până în 1995, dar mutarea liniei frontului spre Srebrenița i-a pus din nou pe fugă. Izudin, frații săi, mama și bunicii au plecat aproape de Potocari, în timp ce tatăl său, unchiul și verii au luat calea pădurilor în căutare de ascunzători, cu destinația Tuzla, oraș controlat de forțele musulmane bosniace.

Ulterior, și Izudin avea să ajungă în Tuzla, la un centru de refugiați, până la sfârșitul războiului. Însă nici urmă de tată și de verii săi acolo: „Nu știu unde și cum au fost uciși. Mi-am îngropat tatăl și unchiul imediat după război. Au fost găsiți în Kamenica, lângă Zvornik”.

Acordul de Pace de la Dayton

Pe 14 decembrie 1995, Acordul de Pace de la Dayton punea capăt războiului din Bosnia.

Acordul de la Dayton este, practic, schelăria pe care se clădește statalitatea post-iugoslavă a Bosniei-Herțegovina. Ca împărțire administrativ-teritorială, Bosnia-Herțegovina pare o anomalie suprarealistă. Teritoriul Bosniei este partajat în două entități federale (cu relevanță etnică și mai puțin administrativă): 1) Republica Srpska, dominată de sârbii bosniaci; 2) Federația Bosniei și Herțegovinei, locuită de bosniaci și croați, dar în care croații se află în minoritate.

La rândul lor, politicienii croați cer și ei o entitate proprie, poate chiar o repunere în drepturi a statului-marionetă dintre anii 1991-1994 – Republica Croată Herțeg-Bosnia, cu capitala la Mostar.

Acestei partiții teritoriale i se adaugă și o micro-autonomie: Districtul Brcko, aflat sub autoritatea Bosniei și Herțegovinei, dar prinsă într-o continuă pendulare bugetară între Republica Srpska și Federația Bosniei și Herțegovina, ambele dorind exclusivitate asupra pârghiilor de control.

Întreg acest asamblaj este manevrat de o președinție rotativă tricefală. Reprezentanții celor trei etnii sunt aleși pe o perioadă de patru ani, asigurând prin rotație președinția în exercițiu, pe câte o perioadă de opt luni.

Plus un aparat bugetar megalitic compus din: 3 șefi de stat, 10 premieri, mai mult de 700 de membri ai parlamentului. Federația Bosniei și Herțegovinei are un guvern și un parlament bicameral. Republica Srpska are un guvern și un parlament bicameral. Federația Bosniei și Herțegovinei este împărțită în 10 cantoane. Fiecare canton acționează ca un mini-guvern, având propriul premier și miniștri.

Batalionul 96 Geniu

În 1996, România participa la Misiunea IFOR/NATO din Bosnia-Herțegovina cu Batalionul 96 Geniu, având următoarea misiune: activități de deminare; reparații, întrețineri și construcția de drumuri și poduri; lucrări de terasamente și fortificații; reparații de clădiri; intervenții pe rutele IFOR în caz de înzăpeziri sau calamități naturale.

Fostul diplomat militar Laurențiu Sfinteș, ofițer de presă atunci al Armatei Române, a documentat într-un amplu reportaj-jurnal participarea țării noastre la misiunea IFOR/NATO. Materialul avea să devină apoi o carte – „Trei anotimpuri în Bosnia-Herțegovina” (Ed. Militară).

Ca document istoric, cartea este un diamant, din mai multe puncte de vedere. De exemplu, surprinde lobby-ul pe sârmă pe care a trebuit să îl facă batalionul nostru de geniu în misiunea IFOR/NATO. Misiunile de pacificare comportă în general un anumit nivel de stres diplomatic: nu te duci într-o zonă de război doar ca un reprezentant militar, ci ești și pe jumătate reprezentanță diplomatică. Pe scurt, aici s-a jucat inițial „cardul de acces” al României în NATO, apoi s-a jucat decisiv în culoarul oferit de România pentru bombardarea Serbiei de către avioanele Alianței, pe fondul conflictului din Kosovo.

Pe teren, militarii noștri aveau o misiune cât se poate de delicată: refacerea infrastructurii de transport. De ce delicată? Fiindcă în războaiele din fosta Iugoslavie podurile nu au fost doar simple construcții care uneau malurile, la fel cum nu fuseseră nici în vremea încleștărilor otomane din Balcani (a se citi capodopera „E un pod pe Drina…” a lui Ivo Andric), ci erau trecători între topografii maniheiste, piperate acum și cu noi resentimente izolaționiste. Pentru sârbii bosniaci, podurile trebuiau să rămână distruse, ele erau mărturia „trădării musulmane” care, prin prăbușirea Iugoslaviei, spuneau ei, îi aruncase în afara omenirii, istoriei. 


Redăm câteva pasaje sugestive din carte, care surprind atmosfera de după război:

Când ajungem mai aproape de ruinele podului, ne întâlnim cu câteva mașini civile din federație (Federația Bosniei și Herțegovina – n.r.), parcate lângă gardul de sârmă ghimpată. Oamenii stau în grupuri și discută liniștiți. Știu că nu pot trece dincolo, știu că nu pot face nimic, dar vin aproape în fiecare zi în acest loc și așteaptă. Casele unora dintre ei își arată pereții stricați de bombe pe malul celălalt. Dincolo de calmul gesturilor se simte încordarea. Doar sâmbăta și duminica sunt permise, pentru câteva ore, vizitele pe celălalt mal. Sârbii nu trec niciodată dincoace. Musulmanii vin cu zecile și se aventurează cu femei, cu copii dincolo, către Doboj. Unii dintre ei, mai curajoși, urcă dealul pe care s-a aflat cartierul musulman al orașului și încearcă să-și regăsească gospodăriile distruse. Găsesc pe pereți aceeași inscripție „Casă sârbească. Nu incendiați”.

(…)

Ne retragem la o cafea pe terasa acoperită cu prelată, îl întreb pe ofițerul suedez de incidentul petrecut cu vreo săptămână înainte. Pentru că, reiese din citirea printre rânduri a știrilor din presă, faptele au fost mult mai complexe decât au apărut în ziare. Descărcat de responsabilitatea instructajului pe care tocmai l-a încheiat, maiorul Svendson începe să ne povestească rar, cu un zâmbet amar ironic: „Câteva sute de musulmani au dorit să treacă pe teritoriul sârbesc pentru a-și vedea casele și rudele. Dincoace de pod, la punctul de control, îi așteptau alte câteva sute de sârbi, cu pietre și bețe, și nu arătau deloc că ar dori să-i invite la o cafea. De aceea am interzis traversarea frontierei. Atunci musulmanii au ocolit cu câteva sute de metri zona podului și s-au dus către vest. Știți că în acea zonă teritoriul musulman depășește albia râului Usora. Sârbii i-au văzut și s-au îndreptat și ei în aceeași direcție. S-au întâlnit undeva în pădure. Cineva, nu se știe încă cine, a tras. Au murit doi civili musulmani. Ne-am dus imediat la locul accidentului. Sârbii ne-au permis, la început, să luăm doar un cadavru. Când ne-am întors pentru cel de-al doilea, acesta dispăruse. L-am găsit după câteva zile, ascuns într-o casă. Noaptea a fost destul de rece, astfel că trupul mortului nu intrase încă în putrefacție. Cadavrele au fost predate rudelor, care le-au îngropat. După alte câteva zile rudele au cerut autopsierea lor. A trebuit să fie dezgropate. Un doctor sârb și unul musulman, la care s-a adăugat și unul american, pentru echilibru, au făcut autopsia. După care cadavrele au fost din nou îngropate. Lucrul acesta s-a întâmplat ieri”.

(…)

În tabăra din Doboj ne-am oprit pentru mai mult timp. În timp ce ceilalți colegi s-au împrăștiat pe la subunități, m-am dus să fac fotografii podului distrus. Pe puntea de lemn care cobora peste grinda ruptă până aproape de nivelul apei se aflau câțiva civili sârbi care încercau să pescuiască. Doar câțiva aveau undițe și lansete, ceilalți erau privitori. Unul dintre ei s-a prezentat Petko. Petko din Doboj, fost inginer în Zavidovic, un oraș rămas acum la musulmani. Fără serviciu, trăind din cele șaptezeci de mărci pe care le primește de la stat. Era destul de bine îmbrăcat Petko. Și vehement: „Ce construiți aici nu va rezista decât câteva săptămâni. Nu mai avem nevoie de acest pod. Noi nu vrem să trecem dincolo și nici de musulmani nu avem nevoie în Doboj. Acest pod e inutil.

Chiar nu vă puteți înțelege cu ei? Atunci cum ați trăit împreună atât timp, înainte de război?

Am trăit bine. Ne-am înțeles. Dar eram o țară. Musulmanii au trădat această țară. Noi putem trăi și de acum încolo bine cu ei. Cu o singură condiție. Să nu mai avem aceeași gospodărie. Ei, dincolo de acest râu, noi, dincoace. Să nu ne mai amestecăm. Asta se va întâmpla, însă, mai târziu. Deocamdată nu avem nevoie de acest pod. Voi îl construiți, dar el nu va rezista”.

Liviu G Stan
A fost redactor al revistei “Obiectiv Cultural”, iar în prezent este redactor web al publicaţiei Reporter Global, partener sindicalizat al The Economist. A publicat interviuri, editoriale, eseu, reportaje, cronici literare, antropologie urbană, poezie, proză în „Obiectiv Cultural”, „Orizont”, „Cultura”, „Tiuk”, „Europa”, „Timpul”, “Antares”, “Viaţa Românească”, “Revista de suspans”, “Observator Cultural”, “Discobol” etc. A debutat în volum în 2008 – „Yima”, poeme, Ed. Brumar. Este prezent în antologia „Alertă de gradul zero în proza scurtă românească”, Ed. Herg Benet, 2011.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele