Echilibrul potrivit pe care trebuie să îl atingă UE pentru a nu fi zdrobită de parteneri/ Ce este „autonomia strategică”

110
6 minute de lectură

Autonomie? Da. Desigur, cel puțin în principiu. Dar cum și faţă de cine? Asta nu mai e deloc clar. Pe scurt, Europa statelor se pierde atunci când vine vorba de viitorul Uniunii Europene și nu poate găsi pătratul „autonomiei strategice europene”, scrie La Stampa într-o analiză preluată de RADOR.

Redăm articolul integral:

Există un grup de țări care ar dori o UE capabilă să acționeze singură, dar şi aici ideile sunt neclare, chiar și printre cei care sunt de acord cu necesitatea unei schimbări de ritm.

Noul studiu pe această temă realizat de Consiliul European pentru Relații Externe (Ecfr), primul think tank pan-european, scoate în evidență incertitudinile europene.

Rezultă astfel că doar opt din cele 28 de state membre (Cipru, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia, Letonia, România) consideră că este „important” pentru Europa să aibă propria autonomie strategică, în timp ce alte opt state membre (Austria, Belgia, Croația, Portugalia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Spania) consideră acest lucru ca fiind „destul de important”.

Prin urmare, există o Europă împărțită în două (16 state din 28) și, în plus, celor care sunt „pro” le este greu să înțeleagă importanța acordării autonomiei, pe care o recunosc totuși ca pe un punct politic al agendei comune.

Când au fost întrebați ce fel de autonomie strategică îşi imaginează pentru UE, doar șapte state membre (Austria, Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Malta, Polonia) au răspuns că îşi imaginează o Uniune deconectată „de alte puteri”.

În timp ce nouă membri (unii din lista de mai sus) văd în „desprinderea” de orbita SUA o potențială problemă (Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Regatul Unit, România, Suedia, Ungaria).

UE divizată într-un teren cu totul nou

Problema, explicată pentru La Stampa de șeful biroului de la Paris al ECFR, Tara Varma, este următoarea:

„Conceptul de «Autonomie strategică europeană» este relativ nou în sine, la fel ca acest format al relațiilor internaționale, mai mult transnaționale de când Donald Trump a fost ales președintele Statelor Unite. Diferențele dintre culturile strategice ale țărilor europene reprezintă un obstacol serios pentru Autonomia strategică europeană în general și, cu atât mai mult, pentru formarea unei armate europene”.

Aşadar, orice s-ar întâmpla, nu vom vedea o Europă militară. Autonomia UE  nu pare să meargă în acest sens. Oricare ar fi formula câștigătoare, va trebui să fie găsită în jurul unei mese. Care, la fel ca întotdeauna, este cea a politicii externe.

UE a încercat încă de la început să adopte o linie coerentă, dar, după șaizeci de ani, diviziunile și nemulțumirile nu s-au schimbat. „Mulți din UE sunt frustrați de ceea ce consideră a fi tendințele excesiv de intervenționiste ale Franței și de prudența mult prea mare a Germaniei în afacerile militare”, continuă Varma.

Rețeta pe care, pe scurt, pare să o ofere expertul ECFR este cea a unei Uniuni Europene gata să colaboreze cu toată lumea, dar în mod independent și deloc subordonat. Adevărata provocare este aceasta: găsirea echilibrului potrivit pentru a nu fi zdrobiţi de parteneri.

În rest, explică Varma, „autonomia strategică europeană nu ar trebui și nu poate înlocui relațiile cu Statele Unite. Majoritatea țărilor UE percep eforturile pentru autonomia strategică nu ca pe o modalitate de a se desprinde de Statele Unite, ci ca pe o consolidare a capacităţii de acțiune a Europei” în relațiile cu Washingtonul.

Mai mult, Europa are o rețea de relații politice, economice și militare cu alte puteri decât Statele Unite. „Deși atitudinile față de Rusia și China variază foarte mult între statele membre ale UE, cei mai mulți sunt de acord asupra faptului că Europa trebuie să se implice mai mult în relaţiile cu vecinii săi”.

Un „cal troian” al Europei?

Italia pare să fie foarte activă în angajamentele sale cu Beijingul și cu Moscova. Mai întâi protocolul de înțelegere cu China pentru noul drum al mătăsii, apoi dezvăluirile privind relațiile Ligii lui Matteo Salvini cu Rusia. Este prea devreme, și probabil excesiv, să vorbim despre Italia ca despre un „cal troian” al Europei. „Nu cred că ar trebui să arătăm cu degetul spre cine pune în pericol autonomia strategică a Europei”, spune șeful ECFR de la Paris.

Varma ţine totuşi să sublinieze un lucru: „Este nevoie ca statele membre ale UE să nu creadă că autonomia strategică europeană este doar un concept franco-german”. Acest lucru se aplică tuturor, fără excepție. „Italia trebuie să participe pe deplin, la fel şi statele estice sau ultimile intrate”. 

Până în prezent, în dezbaterea privind autonomia strategică, Italia s-a aflat pe aceleași poziții ca Germania și Franța. Nu pare să existe, cel puţin deocamdată, nicio apropiere de Est și nici de țările blocului de la Visegrad (Polonia, Republica Cehă, Slovacia și Ungaria), mai ales din cauza faptului că acestea din urmă au o sensibilitate diferită faţă de problemele rusești.

Cu toate acestea, recunoaște Varma, „pentru Italia există problema Rusiei, precum și cea a Chinei”. Pentru analist „este interesant de menţionat că, atunci când președintele chinez Xi Jinping a vizitat Italia în martie trecută, Matteo Salvini a ridicat problema suveranității italiene și nevoia poporului italian de a nu permite altor actori să decidă pentru ei”.

„Probabil că UE are nevoie ca Italia să adopte aceeași poziție față de Rusia”, conchide Varna.

O problemă politică

Viziuni diferite, interese diferite, atitudini diferite. Europa statelor continuă să meargă înainte în ordine aleatorie. Acesta este obstacolul numărul unu.

„Voința politică este cu siguranță cheia pentru obținerea autonomiei strategice europene, iar această autonomie este cheia supraviețuirii proiectului european în această epocă a turbulenței”, subliniază Tara Varma.

Autonomia strategică „nu înseamnă auto-suficiență, consolidarea completă a capacității sau respingerea sprijinului american, niciuna dintre acestea nu este posibilă din punct de vedere financiar sau material”.

Dimpotrivă, „înseamnă a stabili o capacitate de a lucra împreună în Europa atunci când interesele europene și americane nu sunt aliniate, în special în crizele regionale de pe flancurile Europei de Est și de Sud”.

Pesco (Cooperarea structurată permanentă), fondul european de apărare: vor folosi aceste instrumente pentru a construi autonomia de care are nevoie UE? „Nu este clar”, admite analistul. E posibil să fie nevoie de mai mult. În special, „statele membre ar trebui să aplice votul cu majoritate calificată – și nu unanimitatea – în procesul de luare a deciziilor privind politica externă și de securitate a UE”.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele