Economia a rulat cu o viteză greșită

66
5 minute de lectură

Când analizăm atent evoluția unei economii în perioade de criză ne reamintim de John Maynard Keynes, care sugera că economia nu se poate autoregla, că trebuie să intervină statul pentru a-i corecta deviațiile, pentru a evita prăbușirea în vreo spirală a morții.

de Sergiu Oprescu

În perioade de criză, sugera Keynes, guvernele trebuie să cheltuiască fără vreun blocaj intelectual provocat de spaima că deficitele bugetare s-ar adânci periculos, amplificând datoria publică. Dar ce facem când economia globală a ieșit din criză, când și-a revenit puternic și livrează bani bugetelor naționale? Putem folosi momentul pentru a livra bunăstare aparentă, consumând instantaneu toți banii, sau investim în dezvoltare, susținem creșterea durabilă a economiei, care va produce, natural, locuri de muncă și salarii mărite. 

O radiografie a evoluției economiei românești așa cum a fost ea dirijată de guvernanții ei descrie dezechilibre persistente, care au parazitat economia permanent. România a trăit mai bine de zece ani cu povara unui deficit al contului curent, acea diferență negativă între valuta care intră în țară și cea care iese din ea. Un dezechilibru provocat de importurile masive, care se accentuează până la cote alarmante, periculoase pentru leu, în perioade de creștere economică. Acest dezechilibru devine o amenințare pentru moneda națională mai ales în momente de criză. Însă marea problemă a economiei este arhitectura prociclică a politicii fiscale, care a propus relaxări riscante, prin reduceri de taxe, în perioade mai degrabă de reviriment decât de boom economic, când politica ideală ar fi trebuit să stea în zodia prudenței. În esență, aceste deficite gemene, cel al contului curent și al bugetului, sunt mari vulnerabilități ale unei economii, deoarece o expun riscurilor care apar în piața globală. Noi am avut politici imprudente sau, cum se spune acum, prociclice. 

Simplificând, România a fost guvernată cu o viteză greșit calibrată. Guvernarea unei economii poate fi asemănată cu conducerea unei mașini pe serpentine complicate, în condiții de climă aspră, schimbătoare, dar cu viteză legală precis reglementată. Sigur, dacă viteza legală este de 80 km/oră, dar șoseaua e liberă, cerul senin, nu pun frână, accelerez până la 80 km/oră, viteaza mea ideală pe acest traseu. Dar să ai 60 și să mergi cu 20 este contraproductiv, după cum să ai 200 km/h pe serpentine și cu șoseaua plină de gropi este un risc imens. 

În mod normal, dacă tu mergi cu viteză de 60 și ai viteză legală de 80, ce trebuie să faci este să apeși accelerația și să ajungi la 80, ca să ajungi mai repede la destinație. Dacă apeși pe frână când ai 60, greșești, calci regula. Când tu ai voie să mergi cu 80 și tu apeși pe frână și mergi cu 40, cu 30, asta înseamnă că încetinești conștient, că îți întârzii dezvoltarea, dacă ar fi să privim traseul economiei din această perspectivă. Dacă ai viteză de 120 km/h și viteza legală e de 80, primul lucru pe care trebuie să îl faci este să apeși pe frână să nu care cumva să derapezi, că urmează curbe. Ce fac însă guvernanții la 120? Apasă pe accelerație până la 150. Asta înseamnă însă că nu se pricep la condus. În aceste situații, în care economia a rulat cu o viteză amețitoare, deși trebuia să conducă prudent, dezechilibrele s-au amplificat și au prăbușit-o, moment în care a apărut copilotul care se numește Fondul Monetar Internațional, FMI-ul, care vine și te învață să conduci. Din păcate, noi am avut nevoie, în istoria recentă a economiei, de FMI care ne învăța să conducem, dacă aveam 60 km și aveam voie cu 80 km acceleram și ne duceam la 80, dacă aveam 120 și aveam voie tot cu 80, puneam frână și ne duceam tot la 80. Viteza nepotrivită traseului, care a produs derapaje sau întârzieri, pe care o putem numi politică prociclică sau anticiclică, a fost întotdeauna corectată de FMI. Asta înseamnă ce este să avem o politică prociclică sau contraciclică. Noi am avut nevoie întotdeauna de o ancoră de stabilitate, care să țină economia pe linia de plutire, să nu alunece în derivă, mai ales în vremuri tumultoase, pe furtună. Dar soluția ancorării forțate, uneori rigide, propusă de FMI nu este un ideal, ci o rezolvare temporară a problemelor. România are nevoie de o ancoră solidă, de a se ancora într-un proiect serios, cum este proiectul de intrare în zona euro. Aderarea la clubul monedei unice este un proiect care impune seriozitate, politici clare, dezvoltare economică susținută, coeziune și, nu în ultimul rând, produce bunăstare pe termen lung. Vrem ca Bucureștiul să fie „micul Paris”? Atunci trebuie să intrăm în clubul euro. 

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele