Economiștii cred că politica antitrust ar tebui să dea mai multă atenție angajaților

Există dovezi din ce în ce mai multe că piețele muncii nu sunt competitive.

0
24
(Photo by Scott Olson/Getty Images)


Ediția tipărită

25 octombrie 2018

ÎN ULTIMUL TIMP, corporațiile se unesc cu o ardoare impresionantă. Poate este ceva în aer. Sau poate e vorba de reglementatori prietenoși. Pe 22 octombrie, autoritățile antitrust americane și-au dat binecuvântarea ultimei megafuziuni din anul acesta: uniunea dintre Praxair și Linde, doi giganți din industria gazului, cu o valoare combinată de 90 de miliarde de dolari. În ciuda semnelor că economia își pierde din dinamism din cauza concentrării industriale, reglementatorii rămân permisivi. Asta poate fi deoarece atunci când analizează o fuziune, ei se concentrează numai pe bunăstarea consumatorilor. Din ce în ce mai multe studii sugerează că reglementatorii ar trebui să fie la fel de atenți cu prejudiciile la adresa muncitorilor.

Pe piețele perfect competitive, firmele individuale care doresc să-și vândă gadgeturile trebuie să ceară prețul preponderent de pe piață și nu mai mult. Dar situația se schimbă atunci când una sau mai multe firme domină piața. Un monopolist poate să ceară prețuri mai mari. Calculul este că, neavând prea mult de ales, consumatorii vor cumpăra suficiente dintre produsele oferite la un preț mai mare, care duce la profituri mai mari. Unele vânzări se pierd însă, din cauza prețurilor de monopol, ceea ce reprezintă o „pierdere deadweight” (= o povară în exces) pentru societate – oportunitatea ratată de a ridica bunăstarea totală. Monopolurile pot și să sufoce inovația. AT&T, pe vremuri atotputernica firmă de telecomunicații din America, și-a folosit poziția dominantă în operarea rețelelor locale de telefonie pentru a-i suprataxa pe consumatori pentru servicii și pentru aparatele telefonice. A trebuit să vină destrămarea monopolului de rețea pentru a deschide calea reducerii prețurilor și inovației.

La fel cum firmele puternice își pot folosi forța pentru a-i suprataxa pe clienți, ele pot de asemenea să manipuleze piețele ca să plătească salarii mai mici. Pe piețele competitive ale muncii, un angajator individual poate face puțin pentru a reduce plata, dat fiind că muncitorii pot să găsească ușor slujbe mai bine plătite. Dar într-o „monopsonie” cum ar fi un oraș minier cu o singură mină, muncitorii au mai puține opțiuni. Firmele pot să ofere salarii sub rata pieței competitive, știind că mulți muncitori nu își vor putea permite să le refuze. La fel ca în cazul monopolurilor, acest exercițiu de putere de monopsonie mărește profiturile, dar împovărează societatea cu o greutate excesivă – subangajarea forței de muncă –, precum și cu alte costuri, cum ar fi cheltuielile mai mari pentru alocațiile de stat.

Reglementatorii antitrust se concentrează cu precădere pe daunele aduse consumatorilor, atunci când judecă puterea pieței. Dar sunt din ce în ce mai multe dovezi să se produc daune și în interiorul pieței muncii. Proporția din venitul național care ajunge la muncitori a scăzut din anii ’50 de la circa 65% la 58 % în America. Creșterea salariilor a rămas în urmă față de creșterea productivității. Este posibil ca puterea de piață a șefilor să merite o parte din vină. O lucrare recentă semnată de José Azar, Ioana Marinescu și Marshall Steinbaum analizează 8.000 de piețe locale ale muncii, găsind că majoritatea lor sunt foarte concentrate. O creștere în concentrarea angajatorilor de la un nivel relativ redus (a 25-lea centilă în distribuție) spre un nivel mai înalt (a 75-a centilă) este asociată cu o scădere de 17% a salariilor. Cazuri de coluziune pe piața muncii din partea angajatorilor au fost scoase și ele la lumină: mari firme de tehnologie, precum Google și Apple, au fost dovedite că s-au înțeles să nu își fure muncitorii una alteia. Aproape 40% din muncitorii americani au fost legați la un moment dat de un acord de non-concurență, care le interzicea să lucreze pentru rivalii angajatorilor lor.

Chiar și așa, reglementatorii se preocupă rareori de efectele uniunilor corporațiilor asupra pieței muncii. Într-o lucrare recentă, Suresh Naidu, Eric Posner și Glen Weyl au avansat trei explicații pentru aceasta. Prima este că începând din anii ’60, teoria juridică a îmbrățișat ideea că eficiența economică a unei fuziuni ar trebui judecată doar prin efectele sale asupra consumatorilor. În al doilea rând, reglementatorii s-au pus la zi cu concluzia emergentă că piețele muncii pot să nu fie competitive mereu. În al treilea rând, se considera că orice daune la adresa muncitorilor pot fi rezolvate cel mai bine prin reglementări pe piața muncii și prin negocieri sindicale, în loc de verdicte în procese antitrust. Dereglementarea și erodarea puterii sindicatelor au slăbit însă aceste forțe de contrapondere.

Un număr crescând de economiști consideră de aceea că politica antitrust trebuie să ia mai în serios monopsonia. Așa cum notează Steinbaum și Maurice Stucke într-un studiu recent, standardul actual al „bunăstării consumatorului” este doar o singură modalitate de a aplica legea. Statutele antitrust sunt scrise în termeni destul de generici ca să se poată aplica la fel de ușor și alte standarde. Autorii sprijină un standard de „concurență efectivă”, care i-ar obliga pe reglementatori să evalueze sănătatea concurenței de pe toate piețele. Lucru important, asta ar pune de asemenea sarcina aducerii de dovezi pe umerii firmelor care fuzionează, cerându-le să demonstreze că nu se subminează concurența prin consolidare.

Naidu, Posner și Weyl propun alte reguli generale pentru evaluarea fuziunilor. Conform abordării de „definiție a pieței și concentrării pieței”, reglementatorii ar determina piața muncii relevantă și ar analiza fuziunile care ar împinge concentrarea dincolo de un anumit prag. Definirea pieței muncii relevante poate fi dificilă. Într-o lucrare recentă, Marinescu și Herbert Hovenkamp dau exemplul eBay, website-ul de licitații, și Intuit, care furnizează software pentru impozite. Fiecare oferă servicii foarte diferite. Dar un acord al lor de neangajare a lucrătorilor celeilalte sugerează că ele se văd în concurență pentru muncitori similari. Din fericire, datele de pe website-urile de căutare de locuri de muncă fac să se poată vedea ușor tipurile de muncitori care caută anumite slujbe – cu alte cuvinte, piețele muncii pe care ei pot opera.

Durerile muncii

O abordare alternativă, de „presiune pentru scăderea salariilor”, s-ar concentra pe cât de des tind muncitorii să treacă de la o firmă la alta. O uniune propusă ar intra în colimator dacă multe dintre mișcările pe o piață se produc între două firme care fuzionează. O astfel de examinare, consideră autorii, ar presupune analiza economică de tip detaliat pe care reglementatorii o folosesc deja pentru a judeca concurența pe piața produselor, dar aplicată la piața muncii.

Până în prezent, guvernele s-au concentrat prea mult pe daunele aduse consumatorilor din cauza concentrării industriale crescânde. Considerarea impactului asupra muncitorilor este necesară de mult. Fără concurență. Firmele mari devin birocrații exploatatoare, care nu sunt răspunzătoare în fața nimănui. Consumatorii și muncitorii merită mai mult.

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „A matter of concentration”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele