Emmanuel Macron, în față cu primul test real al președinției sale

„Vestele galbene” nu renunță.

102
9 minute de lectură

Ediția tipărită | Europa

8 decembrie 2018 | PARIS

„EU NU SUNT făcut să conduc pe vreme calmă”, îi spunea Emmanuel Macron unui romancier, cu un an în urmă. „Eu sunt clădit pentru furtuni… Dacă vrei să duci țara undeva, trebuie să avansezi cu orice preț. Nu poți renunța, nu poți să cazi în rutină. Dar, în același timp, trebuie să fii dispus să asculți. Să-i asculți pe oameni înseamnă să recunoști partea lor de mânie și de suferință”.

Revolta populară care a cuprins țara dă o notă de premoniție cuvintelor președintelui francez, dar reflectă și sfaturi către sine însuși, de care el nu a ținut cont, în mod straniu. Dacă înțelege cineva valoarea ascultării, acesta este Macron. El a fondat un partid, En Marche (În Mișcare), care a fost rebotezat, între timp, La République en Marche (LREM), bazat pe consultări la firul ierbii. El și partidul au ajuns la putere 13 luni mai târziu, pe fondul unei insurgențe politice împotriva sistemului de partide consacrate. Azi, este acuzat de indiferență față de oamenii de rând, iar ultima revoltă este îndreptată împotriva lui.

Pe 4 decembrie, liderul care s-a angajat să nu cedeze în fața străzii și care și-a folosit determinarea pentru a promova reforme în ultimele 18 luni a făcut pasul înapoi asupra unei măriri planificate a taxei verzi pe combustibil. Decizia inițială de a „suspenda” creșterea taxei, care ar fi trebuit să intre în vigoare în ianuarie, a fost anunțată de prim-ministrul Edouard Philippe după întâlniri de criză la Palatul Elysée. Decizia a fost ulterior schimbată printr-o anulare. Se va organiza o largă consultare fiscală. „Nicio taxă – a spus Philippe – nu merită să pună în pericol unitatea țării”.

Guvernul susține că nu avea alternativă, date fiind amploarea și violența mișcării gilets jaunes (după vestele galbene, pe care sunt obligate să le poarte șoferii). Ceea ce a început ca un protest față de taxele mai mari pe carburanți s-a transformat într-o revoltă la adresa președintelui.

Pe 1 decembrie, au izbucnit proteste violente pe bulevardele mari din centrul Parisului, inclusiv pe Avenue Kléber și Place de l’Etoile. Au fost incendiate și răsturnate mașini. Pe Arcul de Triumf s-a scris cu spray „Macron, demisia”. Poliția a avut dificultăți, în ciuda gazului lacrimogen și a tunurilor cu apă, să controleze mulțimea. Peste 400 de oameni au fost arestați și s-au înregistrat 249 de cazuri de incendiere. Regiunea pariziană nu a mai văzut așa ceva din 2005, când protestele violente au atins periferiile din jurul orașului și s-au terminat prin decretarea stării de urgență.

Franța nu este străină de revoltele de stradă. Ridicarea de baricade, smulgerea și aruncarea de pietre din pavaj fac parte din iconografia țării, celebrată în imaginile alb-negru ale revoltei din mai 1968, care au fost expuse anul acesta la Paris, o jumătate de secol mai târziu. Atunci când sunt în dubiu, analiștii evocă les évènements din 1968, revoluția din 1789 sau chiar La Jacquerie, revolta țăranilor din 1358. Protestele de stradă conduse de sindicate fac parte din scenografia vieții franceze. Jacques Chirac, un președinte anterior, a renunțat la reforma pensiilor în 1995, când grevele au paralizat șoselele și căile ferate.

De data aceasta, lucrurile sunt însă diferite. Gilets jaunes au apărut de nicăieri, via rețelele sociale. Ei nu sunt produsul unor sindicate organizate sau al unor partide politice. Lipsa lor de structură și de lideri îi face puternici, volatili și greu de abordat de poliție și de guvern. Ei nu urmează regulile codificate ale protestelor. Varietatea lor de cereri merge de la renunțarea la taxa de mediu la demisia lui Macron – și chiar înlocuirea sa cu un general de armată. Iar guvernul nu poate găsi lideri care să vină la discuții. „Mișcarea nu poate avea reprezentanți”, a declarat Eric Drouet, unul dintre fondatori. „Întreaga mișcare trebuie să vorbească”.

Aproximativ 75% dintre francezi îi sprijină pe gilets jaunes. Iar sprijinul nu a scăzut, în ciuda violențelor. Casseurs (huligani), atât din extrema stângă, cât și din extrema dreaptă, au infiltrat protestele de weekend. Dar o minoritate din gilets jaunes (în mare parte pașnică) a luat și ea parte la distrugeri. Puterea sprijinului public pare să izvorască din simpatia pentru cei care stau în sensurile giratorii, care se luptă cu viața și care simt că președintelui nu îi pasă.

Cea mai mare concentrare de gilets jaunes ca proporție din populație este, potrivit geografului Hervé Le Bras, într-o diagonale du vide (diagonală a vidului), care merge din Ardennes, la Nord-Est, până în zonele cele mai îndepărtate din Nouvelle-Aquitaine, la Sud-Est. Aceste zone nu au atât în comun votul pentru extremele politice, cât depopularea și depărtarea de serviciile publice. Aceasta este „Franța dintre”, în cuvintele lui Raymond Depardon, un fotograf ale cărui imagini descriu arterele mari, pustii și sensurile giratorii goale – exact locurile ocupate acum de gilets jaunes.

Acesta este și mijlocul strâmtorat al Franței: cei cu venituri medii, care conduc până la serviciu, trăiesc din bugete mici și nu l-au votat pe Macron în primul tur din 2017. Ei sunt furioși pe politica sa fiscală, nu doar în privința taxelor pe combustibil. Decizia luată anul trecut de a aboli impozitul pe avere, laolaltă cu reduceri fiscale pentru firme și venitul investit, a fost menită să arate că Franța nu mai este ostilă creării de avuție, deși o nouă taxă pe proprietăți a anulat parțial eliminarea impozitului pe avere. Reducerea contribuțiilor salariale a fost amânată până în toamna aceasta, iar lui Macron i-a rămas porecla de „președinte al bogaților”. Primii 1% dintre francezi au câștigat mult mai mult, procentual, în venituri generale disponibile, decât marea masă a celor din clasa de mijloc.

„El și-a pierdut bătălia pentru echitatea reformelor fiscale și nu a avut un argument suficient de puternic pentru agenda sa de responsabilizare socială”, spune Jean Pisani-Ferry, un economist și fost director al echipei care a scris manifestul din alegeri al lui Macron. Guvernul a investit mult în proiecte de training individual, stagii de ucenicie și învățământul primar. Totuși, ambiția de bază a campaniei – deblocarea Franței ca să construiască oportunități pentru toți – pare să se fi pierdut pe drum. „El voia să le arate outsiderilor că sistemul poate totuși să îi ajute”, spune 

Guillaume Liegey, de la Liegey Muller Pons, o firmă high-tech implicată în lansarea En Marche. „Dar faptul că oamenii încă vorbesc despre el ca despre un bancher specializat în investiții reflectă eșecul său de a aduce în față celălalt narativ”.

A Cincea Republică franceză îi atribuie puteri uriașe președintelui, care întruchipează atât speranțele, cât și dezamăgirile excesive. Asemenea celor doi predecesori imediați ai săi, în acest punct, popularitatea lui Macron s-a prăbușit (vezi graficul). El a contribuit însă la accelerarea acestui declin prin stilul său imperial și prin nefericita sa capacitate de a ofensa. Macron s-a referit, la un moment dat, la gări ca la locuri unde găsești „oameni care nu sunt nimic”. Sentimentul de mândrie rănită este profund. „Macron are un raport arogant și disprețuitor cu poporul”, spune un gilet jaune, staționat la un sens giratoriu rural.

Deschizând o breșă în sistemul de partide și impunând LREM în vidul creat de el, Macron a distrus și multe legături dintre Paris și regiuni. LREM aproape că nu are niciun primar în cele 35.000 de comune ale țării, care să îi apere politicile sau să îl informeze pe șef despre furia de la firul ierbii. Mișcarea sa a avut câștig de cauză pe fundalul declinului încrederii în politica pe stil vechi. Dar această încredere a continuat să se erodeze și în timpul mandatului său, subminând încrederea în instituțiile însele. „Parlamentul nu reprezintă poporul”, este o plângere comună pentru gilets jaunes. Chiar și extremele politice – Jean-Luc Mélenchon (pe extrema stângă) și Marine Le Pen (pe dreapta naționalistă) – se chinuie să profite de mișcarea de protest. Acești populiști sunt considerați a face parte din sistem.

Gilets jaunes plănuiesc să se întoarcă pe străzile Parisului pe 8 decembrie, o dată pe care guvernul o așteaptă cu groază. Măsurile prim-ministrului Philippe au fost catalogate, în general, ca fiind ceva prea puțin și venite prea târziu. Câteva depozite de combustibil rămân blocate. Elevii de liceu și șoferii de ambulanțe au lansat propriile lor proteste. Dacă este ca Macron să recâștige controlul politic, consultațiile sale promise vor trebui să fie văzute precum ceva mai mult decât un gest de complezență și să implice o revizuire profundă atât a cheltuielilor publice, cât și a politicii fiscale. Olivier Blanchard, fost economist șef la FMI, spune că a fost corectă oprirea creșterii taxei pe combustibil. „Dar dacă reforma fiscală se oprește acolo, nu va fi suficient”.

Macron a creat En Marche tocmai pentru că a înțeles deziluzia față de politicienii consacrați. Acum, această deziluzie s-a întors împotriva lui. Cei apropiați președintelui susțin că nu este prea târziu ca să-și recâștige credibilitatea și controlul asupra agendei de reforme. Dar pentru a face acest lucru, el va trebui să își asculte propriul sfat, așa cum l-a exprimat cu un an în urmă. Este prima criză politică reală a lui Macron. Modul în care o va gestiona va decide asupra restului președinției sale.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „La République en Flammes”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele