Premisele morale conținute de modelele economice ale schimbării climatice

Cât de puțin preț puneți pe viețile descendenților voștri, față de ale voastre?

46
7 minute de lectură

Print edition | Finance and economics

6 decembrie 2018

SCHIMBAREA CLIMATICĂ înseamnă multe probleme întruna. Dezvoltarea și desfășurarea de tehnologii cu zero carbon sunt o sfidare formidabilă. La fel este și politica de coordonare a grupurilor disparate, pentru realizarea acțiunilor colective necesare. În America, unde Partidul Republican persistă în negarea climatică, este o dificultate epistemologică. Decidenții politici s-au întâlnit la Katowice, în Polonia, săptămâna aceasta, pentru a discuta implementarea acordului asupra climatului semnat cu trei ani în urmă la Paris, din care America s-a retras, reprezentată de președintele Donald Trump.

În spatele acestora totuși, există o problemă economică. Umanitatea trebuie să calculeze cât de multe resurse ar trebui retrase de la alte utilizări valoroase – de la bunurile de consum care îmbogățesc viața, la finanțarea fondurilor de pensii – pentru sarcina de a limita încălzirea globală. Aceste calcule pot părea crude, dar ele sunt construite pe premise morale solide, și anume, cum evaluezi viața altor oameni Deși e greu de știut ce ar putea să oblige în cele din urmă omenirea să ia în serios schimbarea climatică, a vorbi mai simplu despre costurile sale morale ar putea fi de ajutor.

Esența sfidării este clară. Activitatea economică modernă generează bioxid de carbon, care se acumulează în atmosferă și ridică temperatura globală, prin efectul de seră. Temperaturile mai înalte impun costuri crescânde și de durată asupra omenirii, Lumea s-a încălzit deja cu circa 1°C, față de era preindustrială. Încălzirea cu 3°C legată de acest reper, până la sfârșitul acestui secol, ar putea să reducă producția economică cu trilioane de dolari și să provoace zeci sau sute de milioane de decese adiționale, comparativ cu o creștere de doar 1,5°C. Dar limitarea încălzirii globale la acest nivel ar necesita folosirea resurselor care ar putea altminteri să crească bunăstarea actuală. Impozitele ar putea să crească, pentru a plăti investițiile în generarea de electricitate cu zero carbon, de pildă. În ultimele decenii, economiștii s-au străduit să afle cât de mult are sens să uiți de ziua de azi, ca să ai mai multă hrană mâine.

Modelele pe care le folosesc au un număr uriaș de variabile. De departe, cea mai importantă este rata de discont, care reflectă cât de puțin cântărește bunăstarea din viitor, în comparație cu bunăstarea de azi. Oamenii sunt nerăbdători. Majoritatea, dacă sunt întrebați, ar prefera un baton de ciocolată azi, unui baton mâine, și ar trebui de aceea să li se ofere pe viitor mai mult de unul, dacă este să fie convinși să aștepte. Rata de discont reprezintă cât de mult scade valoarea unui bun prezent, pe măsură ce este amânat în viitor.

Puterea capitalizării și orizontul lung de timp implicate de schimbarea climatică înseamnă că alegerea unei rate de discont contează enorm atunci când se cântăresc în balanță politicile. Folosind o rată de discont de 1%, cineva ar putea să fie dispus să renunțe chiar și la 37 de batoane de ciocolată azi, ca să aibă 100 peste un secol. Dar la o rată de discont de 4%, actorul rațional de azi, iubitor de dulciuri, ar fi dispus să renunțe doar la două.

William Nordhaus, unul dintre câștigătorii premiului Nobel pentru economie de anul acesta, a recomandat reduceri treptate, modeste, ale emisiilor de carbon, într-o carte seminală despre economia schimbării climatice, publicată în 1994. Un raport elaborat de Lordul Nicholas Stern pentru guvernul britanic, în 2006, cerea eforturi imediate și dramatice, inclusiv cheltuieli ale economiilor avansate echivalente cu 1-2% din PIB. Abordările lor analitice diferă în multe aspecte, dar diferența clară din concluziile lor a rezultat mai ales din folosirea unor rate de discont diferite.

De unde provin aceste rate? Nordhaus le-a preluat pe ale sale din observațiile asupra preferințelor umane în viața reală, așa cum se reflectă ele în ratele de dobânzi de pe piață și alte studii asupra luării de decizii. Dar nu este deloc clar că ratele de care țin cont oamenii când aleg dacă să urmeze sau nu o universitate ori să economisească pentru pensie ar trebui aplicate la probleme de politică socială care vor afecta miliarde de vieți. Politica climatului nu mută pur și simplu o mică parte dintr-o utilitate prost definită dintr-o grămadă în alta, la urma urmelor. Ea determină cât de mult pericol de mediu care amenință viața va impune actuala generație asupra zecilor de generații viitoare.

Filosofii sunt obișnuiți cu discuțiile despre cum să evalueze viețile depărtate de a noastră în timp și spațiu; economiștii, nu. Cu toate acestea, într-o nouă carte, „Stubborn Attachments: A Vision for a Society of Free, Prosperous, and Responsible Individuals”, Tyler Cowen de la Universitatea George Mason susține că statutul moral al vieților omenești nu ar trebui negociat în timp, la fel cum este negociat un portofoliu de obligațiuni. El pune rezultatele scontării în termeni evocativi: dată fiind o rată de discont de 5%, o viață de om de azi valorează cât 132 de vieți peste un secol. Este oare etic acceptabil să salvezi o viață acum, în detrimentul atâtor vieți în viitor? Viețile oamenilor care se vor naște peste decenii pot fi greu de imaginat pentru noi sau de tratat cu valoare egală cu a noastră. Dar viețile noastre au fost odinioară la fel de distante de cei care veneau la rând pe Pământ; viitorul, când va veni, va fi la fel de real pentru cei care îl vor trăi cum este prezentul pentru noi. Economiștii ar trebui să trateze amenințările la adresa vieților viitoare ca fiind la fel de reprobabile din punct de vedere moral ca amenințările prezente la adresa vieții noastre.

Viitorul nu mai e ce a fost odată

Asta nu înseamnă că trebuie folosită o rată de discont de 0%. Așa cum arăta Partha Dasgupta, de la Universitatea Cambridge, există riscul ca omenirea să nu mai existe peste câteva secole – de pildă, dacă o mare cometă lovește Pământul sau dacă erup supervulcani și îneacă Pământul în fum asfixiant. E logic să scontăm viețile viitoare într-o măsură mică, luând în calcul probabilitatea ca ele să nu mai existe vreodată. Asta ar însemna, totuși, că omenirea ar trebui să fie dispusă să suporte costuri substanțiale acum, pentru a reduce eventualele daune asupra climatului.

O mutație în felul în care îi vedem pe oamenii viitorului poate să nu fie suficientă ca să convingă omenirea să se pună de acord asupra schimbării climatice. Logica morală eșuează adesea în fața distanței – geografice, culturale și temporale. Ar fi totuși corect să le dăm oamenilor viitorului ceea ce este al lor și să ajustăm modelele economice în consecință.

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Viețile din viitor contează”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele