La 30 de ani de la Revoluția din 1989, printr-o interesantă coincidență, salariile medii lunare au ajuns echivalente, în termeni nominali. Aceasta ne permite o comparație cu nivelul prețurilor de atunci. Spre surprinderea multora, rareori sistemul comunist iese în avantaj.  

Suntem în București, undeva spre sfârșitul toamnei anului 1989. Imaginile disponibile pe canalul YouTube surprind o Cale a Victoriei pustie, pe care își fac apariția, în trombă, trei mașini negre cu farurile aprinse. „Vă rog să circulați!”, se aude o voce, probabil de milițian, adresată puținilor pietoni dornici să prindă momentul. Într-una dintre mașini se află dictatorul Nicolae Ceaușescu.

Scârțâit de frâne, undeva aproape de Palatul CEC. Peste drum, la colțul străzii, se află un magazin alimentar. Ceaușescu se dă jos din mașină, însoțit de doi aghiotanți. O tânără, poate angajată a magazinului, poate activistă special desemnată pentru astfel de activități, în halat alb cu guler roșu, ținută specifică vânzătoarelor din comerțul socialist, îi oferă Tovarășului un buchet de flori, îl sărută pe obraji și îi spune „Bine ați revenit!”. Un alt buchet, de la un bărbat în costum impecabil. Strângeri de mâini tovărășești. Ceaușescu intră în magazin. În spatele său, o delegație numeroasă din care se distinge un ofițer în uniformă de Armată.

Aliniați la perete, câțiva bărbați joacă rolul de clienți surprinși de vizita oficială pe când tocmai își făceau piața. Este o regie, ei sunt mai mult ca sigur activiști sau securiști. Îi trădează hainele la dungă și cravatele. Vânzătoarele, în aceleași halate albe cu gulere roșii, stau frumos în poziție de drepți, la galantare. Aplauze, aplauze…

Camera surprinde raionul de produse din carne – șuncă afumată, pastramă, mușchi file, mezeluri. Niște rarități, pe vremea aceea, în magazinele destinate clasei muncitoare, adevărate muzee, după cum suna un banc din epocă: „Aici a fost carne, aici a fost brânză…”.

Și totuși, cât costa?

Secretarului general al partidului comunist i se prezintă o butaforie. Marfa urmează a fi strânsă după plecarea sa și dusă, probabil, în magazinele speciale, destinate nomenclaturii. Vor rămâne cel mult slănina și copitele de porc afumate, din care gospodinele învățaseră să facă piftii și ciorbă.

Prețurile, între 2,50 lei pentru slănină și 6,50 lei la salamul de vară sau șunca presată. Pentru o sută de grame de produs, firește. Suta de grame de costiță afumată: 4,30 lei.

Se inoculează ideea că oamenii cumpără cantități mici, dată fiind abundența de produse. Nu este deloc așa, în realitate. În rarele ocazii când „se dă” ceva, oamenii caută să cumpere cât mai mult, că nu se știe când „mai bagă” data viitoare. Magazinele, în lipsă de marfă, vând cantități limitate fiecărei persoane, oricum, pe bază de cartelă, dar se încearcă maximizarea achizițiilor prin diverse forme – așezarea la coadă de mai multe ori, chemarea rudelor, dar mai ales vânzarea „pe sub mână”, la preț sensibil mai mare decât cel afișat la galantar.

Vizita continuă. Alți clienți „surprinși” de apariția Tovarășului, alte vânzătoare entuziasmate, alte aplauze. Suntem acum la raionul de pâine. Ceaușescu pipăie o chiflă expusă pe galantar. „Calitatea pâinii poate fi îmbunătățită”, spune el. După care se răsucește brusc pe călcâie făcând, un semn cu mâna. Ropote de aplauze.

Obiectivul se fixează pe stivele de franzele, covrigi și cornuri din spatele vânzătoarelor – aceeași abundență regizată. Probabil, filmarea este destinată știrilor de la Telejurnalul de seară. Observăm din nou prețurile. O franzelă, 5 lei. O pâine specială, ambalată în pungă de plastic, 5,25 lei. O chiflă, 1 leu. Un covrig, 1 leu și 50 de bani. Un ștrudel, 2,75 lei, un pateu, 1,50. O pungă de făină albă: 6 lei.

Mai departe, sticlele de ulei frumos aliniate: 9,50 lei pentru o jumătate de litru. 1 leu și 50 de bani pentru un ou.

Ceaușescu părăsește incinta. Vizavi, aplauze de la trecători – probabil, aduși special – și instalați cuminți pe treptele Muzeului de Istorie.

Următorul moment al vizitei: Întreprinderea de Panificație Vitan, undeva la periferia orașului. Același ritual, aceleași flori, aceleași aplauze. Ceaușescu ia din raft o franzelă, o pipăie atent și decretează: „În afara Bucureștiului, pâinea e mai bună”. Aplauze, ieșirea din magazin, sfârșitul filmului.

Dincolo de culoarea epocii, dincolo de festivismul și propaganda prezente în fiecare secundă a filmărilor, rămân câteva date comparabile cu situația de azi.

Antinostalgia

La 30 de ani de la căderea comunismului, nostalgia este încă prezentă la unii dintre supraviețuitorii perioadei, dar este transmisă și unora dintre cei tineri. Era viața în comunism mai ușoară? Prețurile afișate în timpul vizitei de lucru a lui Ceaușescu pun această teorie sub un uriaș semn de întrebare.

Interesant este că, potrivit datelor publicate de Institutul Național de Statistică, salariul mediu net aferent lunii octombrie 2019 se cifrează la 3.116 lei. O cifră absolut comparabilă cu salariul mediu din 1989, potrivit datelor Ministerului Muncii: 3.063 de lei.

În realitate însă, viața nu era cu nimic mai ușoară, cu 35 de lei kilogramul de carne de porc , față de 18-25 de lei astăzi, 11 lei kilogramul de zahăr, dublu față de prețul de azi, sau 300-400 de lei o pereche de pantofi din piele. Însă prețurile „oficiale” puteau fi de-a dreptul nesemnificative în epocă, întrucât produsele respective nu se găseau mai deloc, iar procurarea lor de pe piața neagră – pentru cine avea acces – era posibilă cu costuri mult mai mari.

Întreținerea unui apartament cu trei camere într-o zonă mărginașă a Bucureștiului costa în 1989 circa 300 de lei lunar, în medie, cu diferențe de la iarnă la vară. Costurile sunt comparabile cu cele de azi, dar cu o deosebire fundamentală: astăzi plătești pentru apă rece, apă caldă, căldură, ridicarea gunoiului și așa mai departe. În 1989, aceste servicii, deși facturate, erau prestate în mică măsură sau chiar deloc. Apa caldă lipsea adesea chiar și în perioada de vară, în multe locuri chiar și apa rece se distribuia după program. Iarna, oamenii înghețau în apartamente.

Costul unui abonament lunar la telefonul fix era de 100 de lei, în cazul în care aparatele nu erau „cuplate” cu ale unui vecin, neputând fi folosite concomitent. În acest caz, suma se reducea la jumătate. În orice situație, numărul convorbirilor era limitat, iar depășirile se taxau mult, putând depăși valoarea abonamentului.

Prețul unui litru de benzină în 1989 ajunsese la 9 lei, o sumă deja exorbitantă. Înaintea primului șoc petrolier mondial, din 1979, litrul de benzină se vindea în România cu 2,50 lei, după care a sărit brusc la 4,50 lei. Apoi, la jumătatea anilor 1980, odată cu reducerea drastică a importurilor și stimularea exporturilor cu orice preț, pentru plata datoriei externe, litrul de benzină a ajuns, dintr-odată, la 7,50 lei și a fost urmat de o creștere lentă, aproape pe nesimțite, până la 9 lei.

Totuși, cheltuielile cu combustibilul auto nu aveau cum să tragă prea greu în bugetul lunar al românului, din simplul motiv că vânzarea era limitată la 20 de litri pe lună, pentru mașinile personale. La consumul de atunci al unui autoturism de tip Dacia 1300, aceasta însemna că se puteau parcurge lunar cel mult 250 de kilometri. Oricum, folosirea mașinilor personale era drastic limitată. Odată cu primii fulgi de zăpadă, circulația mașinilor personale era interzisă în toată țara, chiar și în regiunile unde nu ninsese. Duminica, se putea circula doar alternativ, după numărul cu soț sau fără soț al mașinii.

Avantajul locuinței

Dar cât costa un automobil Dacia acum 30 de ani? Un model standard, fără îmbunătățiri, ajungea la 70.000 de lei. Un automobil Dacia Logan, model de bază, ajunge azi la circa 36.000 de lei. Aici, însă, trebuie să luăm în considerare și timpul de așteptare de la achitarea celor 70.000 de lei și până la sosirea efectivă a mult-doritului autoturism, cumpărat, în general, pentru o viață.

În privința locuințelor, se poate spune că sistemul comunist oferea variante mai ieftine. Chiriile, controlate de stat (nu discutăm despre subînchirierile care se practicau mai ales în orașele universitare) se ridicau la 150-200 de lei, bani care, în general, se opreau direct din salariu. Cea mai mare parte a populației locuia cu chirie, în apartamente aparținând primăriilor sau direct întreprinderilor. Locuințele au putut fi cumpărate imediat după revoluția din 1989 la prețurile din timpul comunismului, exprimate în lei. Dată fiind devalorizarea rapidă a monedei, cu inflație de 200-300% pe an, prețurile au devenit, în puțini ani, de-a dreptul ridicole.

Altfel, un apartament nou în vremea comunismului putea fi cumpărat cu 120.000-150.000 de lei. Puțin, față de 250.000-450.000 sau chiar mai mult, în zilele noastre. Era perioada în care industrializarea forțată necesita forță de muncă în orașe, iar regimul comunist ridica un număr mare de locuințe ieftine, inestetice și adesea de proastă calitate. Cu unele îmbunătățiri din punct de vedere calitativ, ele constituie și acum cea mai mare parte a fondului locativ.

Există însă astăzi cheltuieli care nu puteau fi imaginate înainte: gadgeturi de tot felul, telefonie mobilă, internet, televiziune prin cablu sau satelit. Ca să nu mai vorbim despre ușurința călătoriilor.

Echivalența nominală a salariilor medii ne permite astăzi o privire asupra realităților de acum 30 de ani, iar nostalgia poate veni foarte ușor din senzația de atunci că toți trăiesc cam la fel – deși nici asta nu era adevărat. Nu existau prea multe produse care să „facă diferența” – mașini scumpe, proprietăți, excursii extravagante, haine și bijuterii de firmă.

Acestea nu erau absente în lumea comunistă, doar că se puteau întâlni doar într-o lume paralelă, strașnic păzită de agenții Securității și inaccesibilă marii mase a oamenilor de rând. Iar viața nomenclaturii era foarte bine ascunsă și, evident, mass-media nu avea voie să sufle o vorbă despre asta. Cei care cred că lumea din trecut era mai dreaptă și cu decalaje sociale mai mici ar trebui să se mai gândească o dată.

Pe de altă parte, stabilitatea locului de muncă și accesul ușor și relativ ieftin la locuință puteau da un sentiment de siguranță, de care astăzi multor români le e dor. ■