Extremele agriculturii românești

Există încă nostalgia potențialului imens al agriculturii românești, evocarea a ceea ce s-a numit, cândva, grânarul Europei, doar că astăzi așteptările realiste și performanțele concrete se măsoară altfel.

128
17 minute de lectură

De unde să începi o analiză a spațiului rural românesc? De la statisticile care ne arată cât de diferită este România de Europa din punctul de vedere al indicatorilor societății rurale? De la datele care arată performanța economică limitată și mult diferită de mediile europene ale economiei agrare? Sau de la soluțiile realiste de dezvoltare a zonei rurale? Fără îndoială, fiecare domeniu și fiecare cifră sunt importante pentru a picta un tablou general al spațiului rural. Analizele nu au lipsit, iar orgoliile și interesele sunt deja în exces. Există încă nostalgia potențialului imens al agriculturii românești, evocarea a ceea ce s-a numit, cândva, grânarul Europei, doar că astăzi așteptările realiste și performanțele concrete se măsoară altfel.

Din articol: Suprafața arabilă irigată din România este cea mai mică din Uniunea Europeană; tot noi avem cea mai numeroasă populație rurală din Europa; cât ar costa dotarea satelor cu toate utilitățile; de ce în mediul rural predomină cultura banilor cash şi de ce comunele sunt cu atât mai privilegiate cu sunt situate mai aproape de marile orașe. În sfârşit, cine a fost anul trecut principalul exportator de cereale din Europa?

În România se află cea mai numeroasă populație rurală din Europa

Să plecăm de la indicatorii atipici. 45% din populația României trăiește în zona rurală, de departe cel mai mare procentaj dintre statele Uniunii Europene. Interesant este că am asistat, în ultima jumătate de secol, la două migrații inverse între sat și oraș. În anii ’80, regimul socialist inițiase o urbanizare forțată care a mutat populația de la sat la oraș. După anul 1989, fenomenul a fost invers, constrâns, de această dată, de noile condiții economice. Sub presiunea restructurării companiilor industriale din marile orașe, care s-a suprapus cu un fel de reformă agrară bazată pe retrocedarea terenului agricol, mulți dintre români au luat drumul satelor. Aproape fiecare familie din România a avut o extindere și în zona rurală, fapt care a adus și beneficii economice, în sensul că i-a pus la dispoziție produse pentru propriul consum, din mica gospodărie de la țară, și, uneori, bani proveniți din tranzacționarea terenului agricol. Dar efectul este cel pe care îl vedem astăzi, și anume o pondere foarte mare a populației în mediul rural, aproape dublă față de media europeană, care ajunge la 23%.

Suprafața arabilă irigată, cea mai mică din Uniunea Europeană

Dar nu numărul populației care trăiește în mediul rural este problema, ci modul în care s-au derulat schimbările în zona rurală începând cu anul 1990, care au condus la o situație mult diferită de Europa și în ceea ce privește economia agrară. Dimensiunea medie a unei ferme, în România, este de 3,6 hectare, de patru ori mai mică decât media europeană, și 75% din fermele românești au sub două hectare, ceea ce arată nivelul de fărâmițare a terenurilor agricole. Practic, 33% din exploatațiile agricole din Uniunea Europeană sunt în România. În domeniul cultivării cerealelor sunt înregistrate 7.000 de firme care au în total 40.000 de angajați, de cinci ori mai mulți decât în Uniunea Europeană, ceea ce deschide o temă complicată privind productivitatea agriculturii românești, nivelul de dotare tehnică sau eficiența folosirii tehnologiilor moderne. La nivel macroeconomic, cifra cea mai relevantă este aceea că, din totalul populației ocupate din România, 25% lucrează în agricultură, dar contribuția domeniului la formarea produsului intern brut este de numai 4%. Suprafața arabilă irigată este cea mai mică din Uniunea Europeană (1,3% în România, 2,6% în Bulgaria, 3,1% în Ungaria, 24% în Italia), iar utilizarea îngrășămintelor chimice a scăzut de la 125 kilograme la hectar, în 1985, până la sub 60 de kilograme la hectar, în anul 2015, conform datelor Institutului Național de Statistică.

Acestea sunt doar câteva cifre. Peisajul trebuie însă completat cu o serie de tușe locale. În comunele românești, încă se mai pot vedea cai și măgăruși la muncile câmpului, în loc de mașini agricole. Din motive economice, mica gospodărie rurală, pe care o numim de subzistență, s-a întors, în materie de tehnologii utilizate, în preistoria agriculturii moderne.

La polul opus, există marii fermieri care au în dotare utilaje agricole de mare performanță, computerizate, dar pentru care nu găsesc angajați instruiți să le folosească. Este deja anecdotică situația prezentată de media de specialitate care arată că fermierii nu găsesc tractoriști pe care să-i poată angaja nici pentru un salariu de 1.000 de euro lunar.

De altfel, imaginea cal de tracțiune vs. tractor ultracomputerizat ilustrează agricultura din România, cu extremele ei. Se vorbește foarte mult despre fermele de subzistență, dar prea puțin despre cealaltă realitate, a marilor ferme. România are gospodării mici și multe, dar are și ferme mari, însă puține. Inegalitățile din societate s-au transferat și în agricultură. Marile ferme sunt și ele o prezență inedită, cu propria lor istorie post-decembristă, la fel ca fermele mici.

Marii fermieri, dezavantajați de noua politică agricolă comună

Dar, în următorii ani, tema fermelor mari va fi una extrem de fierbinte. De ce? Pentru că viitoarea politică agricolă comună, care se va aplica începând cu anul 2020, propune o schimbare majoră, și anume reducerea plăților directe pe fermă până la numai 100.000 de euro. Marii fermieri români ar fi flagrant dezavantajați de această regulă, pentru că, în România, s-au dezvoltat ferme atât de mari, încât subvențiile primite de acestea depășesc cu mult 100.000 de euro pe an. Va fi interesant de văzut în ce măsură România va avea un cuvânt de spus la masa negocierilor europene pentru ca această regulă reclamată de marea agricultură să nu fie aplicată sau măcar să se majoreze pragul de acordare a subvențiilor.

În orice caz, putem constata că fermierii români, mici sau mari, se vor putea considera nedreptățiți pentru a doua oară de politicile europene. Prima dată, la intrarea în Uniune, când a fost invocat faptul că plățile directe alocate din bani europeni, pe hectar sau pe cap de animal, sunt mult mai mici decât media europeană. A doua oară, acum, prin plafonarea subvențiilor acordate marilor ferme. Dincolo de tânguielile nesfârșite, fermierii români, mici sau mari, vor trebui să învețe și să speculeze oportunitățile pe care le va aduce noua politică agricolă comună.

Dimensiunea exploatațiilor agricole (ha/exploatație agricolă – medie)

Total Mici și foarte mici Mari
EU28 16,1 3,5 269,9
România 3,6 1,6 484,6

Sursa: Institutul Național de Statistică

De la materii prime la produse cu valoare adăugată, un pas necesar

Care sunt punctele sensibile ale agriculturii românești? Dar ale industriei alimentare autohtone? Pot fi surmontate? Multe răspunsuri pleacă de la o realitate deja acceptată, aceea că există două Românii. Una rurală, alta urbană. Sau una bugetară și alta a sectorului privat. Sau una cu un nivel de trai peste media europeană, alta care se află la polul sărăciei din Europa.

Specialiștii cred că există chiar și două zone rurale în România. Una este în apropierea marilor orașe, care a cunoscut un anumit tip de dezvoltare industrială sau imobiliară. A doua este zona rurală tradițională, care a rămas izolată. Desigur, soluțiile de modernizare sunt diferite între cele două regiuni.

De 100 de ani, aceleași teme de dezbatere

Dar există și o diferențiere regională, în interiorul și în afara lanțului carpatic. Zona de vest este mai dezvoltată decât cea de est, unul dintre motive fiind acela că trei sferturi din exporturile românești iau drumul Europei prin zona de vest a României. Dacă geografia contează, istoria nu pare să se fi schimbat fundamental. În urmă cu 100 de ani, existau aceleași temele de dezbatere, fărâmițarea proprietății agricole, nivelul tehnologic scăzut sau chestiunea extrem de delicată a calității exporturilor agricole în comparație cu importurile economiei. În cartea sa „Bogăția României”, economistul Nicolae Xenopol, analizând perioada cuprinsă între anii Unirii Principatelor Române și începutul Primului Război Mondial, oferă câteva exemple ilustrative pentru performanțele agriculturii românești din secolul al XIX-lea. Astfel, pentru a cumpăra un ceas de lux, cu o greutate de 100 de grame era nevoie să fie exportate 10 tone de grâu, pentru a cumpăra o pălărie de lux produsă în atelierele franțuzești era nevoie de munca pe un an a unui țăran român și, în fine, pentru a importa un automobil de lux trebuia să fie lucrate 300 de hectare de teren.

România, principalul exportator de cereale din Europa, anul trecut

Astăzi, tema agriculturii românești nu poate să evite analiza calității exporturilor și, respectiv, a importurilor agricole. Exemplele sunt deja celebre, exportăm grâu și importăm pâine, exportăm materie primă și importăm produse din carne.

Într-adevăr, anul trecut, România a realizat producții-record la nouă produse agricole: grâu, porumb, soia, rapiță, floarea-soarelui, orz, orzoaică, struguri și mazăre, ajungând principalul exportator de cereale din Europa. Un sfert din cerealele europene exportate au provenit din România.

Locurile fruntașe la nivel european, din punctul de vedere al producției de cereale, nu sunt de neglijat. Să nu uităm că, anii trecuți, priveam cu invidie către polonezi, care erau principalii producători de mere și cireșe ai Europei. Acum, România redevine grânarul Europei, dar, cu toate acestea, există câteva probleme de eficiență a economiei agricole și a industriei alimentare. În primul rând, România înregistrează deficit comercial la mărfurile agroalimentare. În al doilea rând, exporturile sunt cu valoare adăugată mică, în timp ce importurile au valoare adăugată ridicată. Adică exportăm grâu și porumb și importăm biscuiți. Ceea ce ne arată că economia locală nu reușește să creeze lanțul de valoare care pleacă de la materia primă și ajunge la produsul industrializat. Pentru consolidarea relațiilor în lanț este nevoie și de politici publice care să încurajeze dezvoltarea zonelor sensibile.

Alte puncte vulnerabile ale spațiului rural sunt lipsa reorganizării administrative și o adevărată depopulare a satelor. Așa cum s-au fărâmițat exploatațiile agricole, la fel s-au împărțit satele și comunele. Iată o comparație istorică. În anul 1920, în județul Bistrița-Năsăud erau 188 de sate care aveau 70.000 de locuitori; astăzi, în același județ sunt 232 de sate cu 180.000 de locuitori. În plus, în urmă cu 100 de ani, doar două sate aveau o populație mai mică de 200 de locuitori, astăzi județul are 49 de sate cu o populație sub 200 de locuitori.

În fine, o mare problemă este aceea a cadastrului. Sau, mai exact, a lipsei de cadastru agricol. Este o temă care a străbătut anii, pentru care s-au căutat diverse soluții, precum înregistrarea gratuită a micii proprietăți agrare, dar care rămâne, în continuare, departe de rezolvare. Profesorul Bogdan Popescu crede că activitatea de cadastru ar trebui trecută de la autoritatea administrativă la cea judecătorească. În acest moment, există riscul enorm ca litigiile, actele false sau abuzurile să fie oficializate și legitimate prin cadastru.

În pofida nenumăratelor probleme ale spațiului rural, specialiștii oferă și o parte plină a paharului. Ei privesc spre potențialul de creștere a industriei alimentare dominată de investitori autohtoni și la progresele producției agricole. Acestea sunt zonele de la care poate pleca modernizarea mediului rural și creșterea ponderii agriculturii în economie.

Fenomenul migraționist, singurul remediu pentru îmbătrânirea populației

România are o problemă demografică reală: îmbătrânește, iar spațiul rural cu atât mai mult. În două decenii, între anii 1992 și 2011, în mediul rural, populația cu vârsta între 0 și 14 ani a scăzut ca pondere de la 20,9% la 17,7%. În aceeași perioadă, populația de peste 65 de ani a crescut de la 15% la 19,4%. Cifrele sunt relevante pentru a ilustra fenomenul îmbătrânirii care caracterizează satele și comunele din România.

Dar întreaga țară este tot mai îmbătrânită, vârsta medie crescând de la 35 de ani, în anul 1992, la 41 de ani, în anul 2002. O prognoză a Băncii Mondiale arată că, în anul 2050, jumătate din populația României va avea vârsta de pensionare. Este o evoluție care ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă pentru responsabilii români, indiferent de culoarea politică sau de funcția deținută în stat.

Experții Băncii Mondiale cred că remediul pentru îmbătrânirea populației nu poate fi decât fenomenul migraționist, nu foarte popular în România de astăzi, dar, probabil, inevitabil în următorii ani.

O altă evoluție îngrijorătoare este ponderea născuților în cadrul căsătoriei sau în afara ei. Procentajul este în scădere în ambele medii, dar în zona rurală cifrele sunt surprinzătoare. Aproximativ 40% dintre copii se nasc în afara căsătoriei. Ceea ce este destul de greu de înțeles, dacă privim, în continuare, zona rurală ca pe una conservatoare.

Comunele privilegiate sunt aflate în apropierea marilor orașe

Cum se pot rezolva problemele diverse și complicate ale spațiului rural românesc? Există atât de multe idei, atât de multe scenarii, atât de multe iluzii, atât de multe strategii, atât de multe speranțe.

Să facem puțină ordine în idei. Mai întâi, trebuie remarcat că există diferențe importante în ceea ce privește accesul locuințelor din mediul urban și cel rural la apă curentă, apă caldă sau canalizare. 96% dintre locuințele din mediul urban au apă curentă, comparativ cu 58% în mediul rural, 84% dintre gospodăriile din mediul urban au acces la apă caldă, în timp ce în spațiul rural, doar 29%. Diferențele în ceea ce privește existența instalațiilor de canalizare sunt remarcabile, de la 93% în mediul urban la 39% în zonele rurale. Cifrele se referă la anul 2011, ultimele date disponibile de la Institutul Național de Statistică.

Accesul locuitorilor din spațiul rural la apă curentă, canalizare sau apă caldă trebuie realizat, până la un punct, de administrațiile locale. Ele sunt primele care inițiază investițiile în aceste domenii, iar radiografia zonelor rurale arată o întârziere semnificativă a implicării administrațiilor în dezvoltarea locală.

Atunci când vine vorba, însă, de înzestrarea locuințelor cu dotări casnice, situația se schimbă complet. Diferențele dintre spațiul rural și cel urban sunt mult mai mici sau chiar inexistente. Astfel, în ceea ce privește dotarea cu aragaz, televizor, telefon mobil sau radio, diferențele dintre sat și oraș, practic, nu există. O ușoară diferență se remarcă la capitolul mașini de spălat și una ceva mai mare la autoturisme. Această situație indică faptul că, în ceea ce privește comportamentul de consum de bunuri de folosință îndelungată al persoanelor fizice, nu există diferențe semnificative între zona rurală și cea urbană.

În mediul rural, predomină cultura cash-ului

Mediul rural trăiește, în continuare, într-o adevărată cultură a cash-ului. Prin intermediul băncilor, populația rurală efectuează puține operațiuni, canalele bancare alternative, precum internet banking, fiind foarte puțin utilizate. Cei mai mulți clienți sunt obișnuiți să meargă o dată pe lună la unitatea bancară pentru a ridica banii din salariu cash.

În spațiul rural există și alte particularități de ordin financiar, în sensul că patrimoniul fermelor este amestecat cu cel al proprietarilor, fiind, astfel, dificil de bancarizat afacerile care, în multe situații, nu sunt nici cal, nici măgar. În plus, fărâmițarea proprietății sau dependența agricultorilor de marii distribuitori vulnerabilizează afacerile din mediul rural și le fac complicat de finanțat de către bănci.

În aceste condiții, marea întrebare este: Cum se poate moderniza spațiul rural? Există mari așteptări de la fondurile de dezvoltare rurală puse la dispoziție de Uniunea Europeană. De altfel, în precedentul exercițiu bugetar, programul național de dezvoltare rurală a avut unul dintre cele mai ridicate grade de absorbție între axele finanțate cu bani europeni. Investițiile realizate în infrastructura rurală se datorează, evident, și fondurilor europene. Iar viitoarea politică agricolă comună va permite statelor să mute bani de la Pilonul I, cel al plăților directe, către Pilonul II, al dezvoltării rurale, ceea ce poate impulsiona modernizarea zonei rurale.

Dotarea satelor cu toate utilitățile ar costa 300 de miliarde de euro

Un studiu al Băncii Mondiale ne aduce însă cu picioarele pe pământ. Oricât de dureros este adevărul, el trebuie spus. Astfel, estimările Băncii Mondiale arată că, pentru a dota cu toate utilitățile toate satele din România, ar fi nevoie de investiții în valoare de 300 de miliarde de euro. Ceea ce, evident, este imposibil. Cu atât mai mult cu cât România are 13.000 de sate cu o medie de 500 de locuitori.

Soluția pe care o văd specialiștii Băncii Mondiale este accesul populației rurale la locurile de muncă și facilitățile din orașe. Studiile arată că zonele rurale de lângă marile orașe au un nivel de trai crescut. Sunt câteva exemple de notorietate, precum Miroslava lângă Iași, Jucu și Florești lângă Cluj-Napoca, o salbă întreagă în jurul Bucureștiului, Ciugud lângă Alba Iulia sau Dumbrăvița și Giroc lângă Timișoara. Chiar dacă pare cinic, este un calcul realist. De la nevoia de investiții și până la atragerea lor trebuie să plece și un bun plan de modernizare a mediului rural.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele