FOREIGN AFFAIRS: Putin cel Mare

182
10 minute de lectură

Pe data de 27 ianuarie 2018, Vladimir Putin a devenit cel mai longeviv lider al Rusiei de după Stalin. În Piaţa Roşie, nu s-au organizat parade şi nu s-au lansat focuri de artificii, nu s-au dezvelit statui de o măreţie jenantă, iar rachetele nucleare nu au defilat prin Piaţa Roşie, se arată într-o analiză din Foreign Affairs semnată de Susan B. Glasser și preluată de RADOR.

Redăm articolul integral:

În definitiv, Putin nu voia să fie comparat cu Leonid Brejnev, septuagenarul cu sprâncene stufoase al cărui record la putere tocmai îl depăşea. Brejnev, care a condus Rusia din 1964 până în 1982, a fost lider în tinereţea viteazului Putin, prezidând îndelungata stagnare care a precedat prăbuşirea imperiului. Până la sfârşit, el a fost subiectul a milioane de bancuri, bunicul tremurând al unui stat care tremura la rândul său, conducătorul unui tren rusesc care nu ducea nicăieri. „Stalin a dovedit că o ţară poate fi condusă de un singur om”, se spunea într-unul dintre numeroasele bancuri din acele vremuri. „Brejnev a dovedit că o ţară poate să nu fie condusă deloc”.

Putin, conducător într-un moment când, cel puţin aparent, conducerea e necesară, preferă alte modele. Cel care i-a plăcut cel mai mult este, fără urmă de modestie, Petru cel Mare. În obscuritatea şi criminalitatea Sankt Petersburgului postsovietic din anii ’90, pe vremea când Putin era viceprimarul oraşului, el a preferat să agaţe pe peretele biroului său portretul ţarului inovator care a ridicat oraşul pe osemintele a mii de supuşi pentru ca el să devină „fereastra ţării spre Occident”. În acel moment al carierei sale, Putin nu era deloc un Romanov, ci doar un fost locotenent anonim din KGB, care, înainte de a ajunge ciudata mână dreaptă a primului primar al Sankt Peterburgului ales democratic, s-a prefăcut a fi translator, diplomat şi rector al unei universităţi. Putin a crescut în sărăcie prin curţile mizere ale oraşului ieşit din război şi, potrivit autobiografiei sale, se lupta cu „hoardele întregi de şobolani” care treceau prin holul apartamentului comun în care, împreună cu părinţii săi, ocupa o singură cameră, fără apă caldă sau sobă.

Petru cel Mare nu avea de ce să-i fie model, dar totuşi i-a fost, şi aşa a rămas. La începutul acestei veri, într-un lung interviu acordat ziarului Financial Times, în care el preamărea declinul liberalsimului în stil occidental şi pomenea de multiculturalismul promovat de Occident, „care acum nu mai ţine”, Putin a răspuns fără să ezite atunci când a fost întrebat care este conducătorul din lume pe care îl admiră cel mai mult. „Petru cel Mare”, a replicat el. „Dar el este mort”, i-a replicat reporterul FT Lionel Barber. „El va trăi atâta timp cât cauza sa rămâne încă vie”, a răspuns Putin.

În decursul celor două decenii de când se află în viaţa publică, indiferent cât de mare i-ar fi fost admiraţia faţă de Petru cel Mare, Putin a fost deopotrivă un ţar şi un secretar general sovietic. „Religia” cu care a crescut şi pe care a preţuit-o nu a fost ideologia marxist-leninistă pe care a fost forţat s-o înveţe la şcoală, ci superputerea eroică pe care o vedea la televizor şi grandoarea imperială a Sankt Petersburgului, oraşul său pălit, dar încă ambiţios. Puterea a fost şi rămâne dogma lui, indiferent dacă este vorba despre ţări sau despre oameni, iar motto-ul împăraţilor ruşi, „Ortodoxie, Autocraţie, Naţionalitate” se potriveşte, filosofic vorbind, mult mai bine putinismului de azi decât apelul sovietic la solidaritatea proletariatului mondial şi la eroismul omului muncii, despre care Putin trebuia să înveţe în copilărie. Pentru Putin, Brejnev nu a fost un model, ci un avertisment, iar dacă asta era valabil pe vremea când Putin era un tânăr agent KGB, pe vremea „destinderii” şi a declinului din anii ’70 şi de la începutul anilor ’80, acum e cu atât mai valabil, având în vedere că Putin se confruntă cu paradoxul propriei sale guvernări prelungite, care se defineşte nu doar prin durată, ci şi printr-o perpetuă nesiguranţă.

Supravieţoare: Rusia

S-ar putea ca nesiguranţa să nu fie cuvântul potrivit: Putin a intrat cu bine în cel de-al 20-lea an ca lider al Rusiei şi, într-un anume fel, pare să rămână atotputernic, un model pentru o nouă eră a autoritarismului mondial. În primii ani ai acestui secol, pe vremea când valul postsovietic al democratizării încă mai părea inexorabil, Putin a schimbat drumul Rusiei, reinstaurând la Kremlin autoritatea centralizată şi revigorând poziţia ţării în lume. Astăzi, la Washington şi în anumite capitale din Europa, el este „răul” în toate cele, e sancţionat şi condamnat pentru că şi-a invadat vecinii – Georgia şi Ucraina – şi pentru că a provocat ţările occidentale, inclusiv amestecându-se în alegerile prezidenţiale din SUA din 2016 în favoarea lui Donald Trump şi folosind gaze paralizante mortale pentru a otrăvi nişte oameni aflaţi pe teritoriul britanic. Intervenţia sa militară în războiul din Siria a ajutat la salvarea regimului lui Bashar al-Assad, făcându-l pe Putin cel mai important pion rus din Orientul Mijlociu de la Brejnev încoace. Alianţa tot mai strânsă cu China a deschis o nouă etapă în competiţia cu mari puteri precum SUA. În sfârşit, se pare că Putin a creat lumea multipolară pe care o visa încă de la preluarea puterii, hotărât fiind „să revizuiască” victoria americanilor în Războiul Rece. Toate astea s-au întâmplat, iar el are numai 66 de ani, pare viguros şi sănătos, capabil să guverneze încă mulţi ani de-acum încolo. Cel puţin deocamdată, starea lui nu aduce deloc aminte de gerontocraţia brejneviană.

Dacă Putin şi-a dorit să fie un nemilos ţar modern, el nu este totuşi clarvăzător şi atotputernic aşa cum a fost descris de multe ori. El este un lider ales, chiar dacă alegerile au fost o mascaradă, iar ultimul său mandat va dura până în 2024, când, potrivit Constituţiei cel puţin, va trebui să se dea la o parte, dacă nu cumva el are să modifice din nou Constituţia pentru a-şi prelungi guvernarea (o posibilitate pe care Kremlinul a menţionat-o deja).

De la Dresda la Kremlin

Prima revoluţie trăită de Putin a fost o traumă pe care el nu a uitat-o niciodată – căderea Zidului Berlinului din 1989 şi prăbuşirea ulterioară a regimul comunist din Germania de Est. Asta s-a întâmplat pe vremea când el avea 36 de ani şi era agent operativ KGB mobilizat la Dresda, iar Putin şi oamenii lui au fost lăsaţi în voia sorţii în timp ce est-germanii furioşi ameninţau „zi de zi” să le distrugă birourile şi să le ardă dosarele, după cum îşi aminteşte chiar el. Putin era deja deziluzionat de marea diferenţă între nivelul de trai mai ridicat din Germania de Est şi sărăcia cu care se obişnuise la el acasă. Acum, el constata că conducerea ţării era slabă şi nesigură şi că, în plus, îl abandona. „Nu putem face nimic fără ordine de la Moscova”, i s-a spus. Iar Moscova tăcea.

Acesta este probabil cel mai memorabil pasaj din memoriile lui Putin apărute în anul 2000, „La persoana întâi”, care rămân o sursă-cheie pentru a înţelege povestea preşedintelui rus. Indiferent cât de înfricoşătoare ar fi fost pentru Putin, revoluţia din Germania de Est s-a dovedit a fi doar un preludiu la ceea ce el considera, şi încă mai consideră a fi, o şi mai mare catastrofă, respectiv, prăbuşirea şi dezmembrarea Uniunii Sovietice, în 1991. Acesta a fost momentul crucial al vieţii de adult a lui Putin, o tragedie ale cărei consecinţe el e hotărât să le elimine.

Atunci când Putin a venit la putere, se părea că lumea se îndreaptă într-o direcţie opusă. Putin trebuia să traseze un drum. Rusia era o putere în declin, „Volta Superioară cu arme nucleare”, după cum obişnuiau criticii să vorbească despre Uniunea Soevietică. Proiectul lui Putin de reinstaurare a ordinii era necesar şi, cel puţin, încă nu era un pericol. Şi cum ar fi putut fi altfel? Pe data de 9 septembrie 2011, împreună cu alţi câţiva corespondenţi de presă din Moscova, am plecat în Belarusul vecin ca să supraveghem alegerile frauduloase prin care Aleksandr Lukaşenko îşi asigura menţinerea la putere. Am tratat povestea ca pe o relicvă de pe vremea Războiului Rece; Lukaşenko era „ultimul dictator din Europa”, după cum susţineau titlurile articolelor de ziar, un anacronism sovietic. Pentru noi, era de neconceput ca, două decenii mai târziu, atât Lukaşenko, cât şi Putin să se mai afle încă la putere, iar acum ne-am întreba câţi alţi dictatori din Europa li s-ar mai putea alătura.

Istoria a demonstrat că, dacă ceva este de neconceput, asta nu înseamnă că acel ceva nu se va şi întâmpla. Dar acesta este motivul pentru care noi nu l-am înţeles pe Putin şi totodată motivul pentru care noi încă nu-l înţelegem. Putin ar mai avea numai nouă ani ca să atingă recordul de longevitate al lui Stalin la Kremlin – un lucru ce pare mai mult decât realizabil. Dar îndelungata istorie ce demonstrează incapacitatea Occidentului de a înţelege Rusia sugerează că acest lucru este mult mai posibil decât a fost la început improbabilul drum al lui Putin spre preşedinţia Rusiei. Se prea poate ca noi să nu-l fi înţeles înainte, dar asta nu înseamnă că acum nu-l putem supraestima. Semnalele de avertizare sunt toate la vedere: economia în derivă, naţionalismul dezlănţuit ca distragere a atenţiei de la ruina internă, o elită care patronează câţiva răsfăţaţi care iau drept garantat monopolul asupra puterii. Oare asta va fi treaba lui Putin? Cine ştie? Dar duhul lui Brejnev trăieşte şi o duce bine în Kremlinul lui Putin.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele