Modernizarea unei țări prin imitație, reducerea decalajului de dezvoltare prin „sincronizare” nu reprezintă o invenție românească. Când, în secolul XVIII, Franța a realizat că pierde competiția de putere cu Anglia, din cauza avansului pe care Londra îl avea în industrializare, a hotărât să imite țara vecină. A apelat inclusiv la ajutorul experților englezi. Pentru a avea acces la un know-how vital pentru modernizarea Franței, au angajat mai multe mii de ingineri și tehnicieni englezi, plătindu-le salarii mai mari decât cele pe care le aveau de cealaltă parte a Canalului Mânecii. La fel a procedat Japonia epocii Meiji, în a doua jumătate a secolului XIX. Tokyo a apelat la ajutorul experților americani, reușind o modernizare rapidă, pe model occidental, efort studiat mai în toate cărțile care se ocupă de un astfel de subiect. În fine, la finalul secolului XX, China a copiat tot ce a putut, industrial și economic, pentru a ajunge la nivelul de dezvoltare al Occidentului postmodern. Printr-un gigantic efort și prin inteligente reforme politice, Beijingul a reușit în 40 de ani să-și construiască o economie modernă, bazată pe inteligență, deschisă spre creativitate și inovare.

După căderea comunismului, România s-a confruntat din nou cu dilema dezvoltării, cu nevoia alegerii unei căi de modernizare. Comunismul agravase decalajul de dezvoltare dintre noi și restul Occidentului european, anumite universități americane estimând că Bucureștiul se afla cu 50 de ani în spatele țărilor din Vestul Europei. Rămăseserăm din nou, cum spusese și altădată Alecu Russo, „în urma civilizației”. Chiar dacă efortul de resincronizare a debutat mai târziu, după așezarea politică și constituțională a țării, începând cu 1997 și preluarea puterii de către CDR, el a fost accelerat.

Printre domeniile afectate a fost și cel al securității naționale, unde s-a dorit, mai ales pe măsură ce ne apropiam de aderarea la NATO, replicarea modelului occidental prin preluarea a ceea ce eu am denumit „acquis-ul occidental” al politicii de securitate națională. În spiritul acestei abordări, românii au preluat și ideea de „strategie de securitate națională”. Primele preocupări de acest tip s-au materializat prin 1993-1994. Un colectiv de specialiști din MApN, de la Institutul de Istorie Militară, dar și din SMG a încercat redactarea unui astfel de document. Era însă prea devreme, gândirea naționalistă, izolaționistă domina încă politica românească și efortul a rămas unul de sertar. Prima strategie de securitate națională apare doar în 1998, la solicitarea președintelui Emil Constantinescu, și reprezenta o primă racordare intelectuală și politică la un tip occidental de gândire. Fără a fi foarte detaliată, era un prim document strategic care afirma răspicat că România are o singură cale de dezvoltare, respectiv cea occidentală.

Acest demers, valorificat în special ca semnal politic, a fost preluat de toți președinții României de după 2000. Rând pe rând, ceilalți președinți ai României, Ion Iliescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis, au venit în fața țării cu propriile strategii de securitate națională. Mai mult decât atât, odată cu adoptarea Constituției din 2003, prezentarea unei astfel de strategii a devenit o obligație constituțională și legală. Legea spune că în maximum șase luni de la intrarea în mandat, Președintele României trebuie să prezinte Parlamentului o strategie națională de apărare a țării. Iar Constituția României, la articolul 65, ne spune cum poate și trebuie aprobat în Parlament un astfel de document.

Asta este forma, preluarea din Occident a unui model programatic de organizare și gestionare strategică a sistemului de securitate națională. Fiecare strategie adoptată, fiecare astfel de document a avut semnificația sa politică, Președintele României explicând „urbi at orbi” cum intenționează să-și organizeze politica de securitate națională. Ținând cont și de faptul că el este, tot conform Constituției, principalul responsabil național de garantarea securității naționale a României. Din păcate, la 20 de ani de la adoptarea primei astfel de strategii, forma se dovedește a fi fără fond. Dincolo de un semnal politic, acest document nu reușește să-și pună amprenta asupra bunei funcționări a sistemului de securitate națională. Chiar și atunci când documentul este aprobat de Parlamentul României, impactul său asupra celorlalte instituții de securitate națională este unul minim.

Inclusiv atunci când guvernul, politic, era din același partid sau alianță de guvernare cu Președintele, strategia de securitate națională a fost ignorată, în cea mai mare parte a timpului ea rămânând un document de sertar. Chiar mai rău, și la astfel de situații, prin prisma funcției de consilier prezidențial am fost martor, s- a întâmplat ca ministere sau instituții din zona de securitate națională să vină la CSAT, pentru aprobare, cu strategii sectoriale, care erau în antiteză cu strategia de apărare a țării. Spațiul alocat acestui articol nu ne permite să detaliem explicațiile acestei stări de fapt, dar printre ele putem include incultura, indolența, orgoliile instituționale, rivalitatea politica internă și chiar antipatiile personale. De aceea, deși forma este bună și necesară, demersul redactării unei strategii de apărare a țării fiind de salutat, datorită motivelor enumerate mai sus, el rămâne o formă fără fond. Însă nu ne împiedică nimeni să dăm totuși consistență acestui proces. Depinde doar de noi, de profesionalismul și dedicarea noastră. Sincronizarea nu este un blestem, este o șansă. Să luăm exemplul Franței sau al Japoniei.