Deschiderea, pe 17-18-19 aprilie, a celei de-a doua jumătăţi de Sezon cultural România-Franţa/ Franţa-România, prin care „ei” se prezintă „la noi”, a inclus o multitudine de evenimente, majoritatea în Bucureşti, câteva şi în ţară. Pe lângă ceremoniile inaugurale, alături de expoziţiile monografice Eli Lotar şi Gherasim Luca, pe care oaspeţii le-au făcut – aşa-zicând – „cadou” gazdelor, „repatriindu-i” simbolic pe cei doi români deveniţi importanţi artişti francezi, a fost schiţat şi un fundal mai amplu al interferenţelor culturale dintre cele două ţări, din perspectivă istorică. La polul opus, mai „uşor”, mai „de consum” – seri de muzică, filme, spectacole de lumini pe străzi şi pe clădiri, delicii culinare…

Expoziţii documentare: însoţind istoria de-a lungul Căii Victoriei

Pe 19 aprilie a fost vernisată expoziţia România/ Franţa – Itinerarii culturale în Colecţiile Bibliotecii Academiei Române. Curatoare: Gabriela Dumitrescu. Au contribuit cercetători ai instituţiei şi colegi de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, sub coordonarea lui Ioan Cristescu şi a Andreei Balaban.

Expoziţie documentară, după tipíc: acte mai vechi şi mai noi, manuscrise, file de corespondenţă, tipărituri, desene, gravuri, fotografii ilustrând legăturile româno-franceze din secolul al XIX-lea încoace, într-un sens larg-istoric, incluzând – de pildă – implicarea diplomaţiei franceze în Unirea Principatelor române de la 1859. Mari personalităţi de ambele părţi, influenţe culturale, dezvoltări urbanistice în „Micul Paris”, cu arhitecţi descinşi din cel „mare”, precum şi, în sens invers, prezenţele şi contribuţiile notabile ale unor Alecsandri, Martha Bibescu, Anna de Noailles, Enescu, Eugen Ionescu şi destui alţii. Documentele din expoziţie – însoţite de explicaţii detaliate, instructive, captivante.

Un soi de „prelungire” plein-air-istă îi întâmpină pe pietonii bucureşteni care avansează dinspre Biblioteca Academiei, pe Calea Victoriei, către Piaţa Palatului Regal: Românii care au făcut Franţa, francezii care au făcut România – 100 de ani de intimitate – într-o „expoziţie pedagogică” de portrete fotografice instalate încă din ajun, de pe 18 aprilie, pe gardul cu grilaje al Muzeului Naţional de Artă al României, pe latura curţii de acces a Palatului, vizavi de clădirea reconstruită a Bibliotecii Centrale Universitare, fostă a Fundaţiilor Regale pentru literatură şi artă. Politicieni, militari, istorici, scriitori, actori, muzicieni, arhitecţi, oameni de ştiinţă români, francezi şi româno-francezi, de la împăratul Napoleon al III-lea, de la Edgar Quinet şi Jules Michelet la bravul general Henri Berthelot, de la Tristan Tzara la Brâncuşi ori la Henri Coandă, defilează pe panourile în faţa cărora trecătorii se opresc, le privesc, citesc inscripţiile lămuritoare, redactate în limba noastră, dar şi în cea soră, ba chiar, pentru turiştii de prin alte părţi, şi-n englezeşte.

Legată tot de istorie, însă de cea globală, e expoziţia Dessine-moi la guerre. 1914-2014 (Desenează-mi războiul): caricaturi, „comics”-uri, grafică de presă despre conflictele armate ale secolului XX şi ale abia-nceputului XXI, mai departe pe Calea Victoriei, către Cheiul Dâmboviţei, la Muzeul Naţional de Istorie a României, în fostul Palat al Poştelor (18 aprilie-31 mai). Iniţiativă a asociaţiei Cartooning for Peace, pornită în 2006, cu titulatura englezească, în Elveţia, ca organizaţie internaţională, animată de Plantu, faimosul caricaturist al cotidianului parizian Le Monde, şi sprijinită de Kofi Annan, fostul secretar general al Naţiunilor Unite, cu o variantă franceză fondată în 2008, prezidată de acelaşi Plantu. Ambele ramuri dezvoltă, cu instrumentele „ilustraţiei” de presă, proiecte itinerante de conştientizare a pericolelor şi a tragediilor recente şi contemporane, de popularizare a drepturilor omului ş.a.m.d. Expoziţia despre războaie, lansată în 2014 de Cartooning for Peace – asociaţia franceză, la împlinirea unui secol de la debutul primei mari conflagraţii mondiale, reuneşte lucrări ale unor caricaturişti din Africa de Sud, Belgia, Canada, Cuba, Elveţia, Iran, Israel, Mexic, Palestina, Portugalia, Statele Unite ale Americii şi – fireşte – Franţa care satirizează cu inteligenţă şi sarcasm ciocnirile armate, de la cele două planetare la prea-numeroasele din perioada zisă „postbelică”, de fapt şi ea prea-„belicoasă”, de-ar fi să ne-amintim războiul din Vietnam, din anii ’60-’70, conflictele palestiniano-israeliene sau, mai încoace, din anii ’90, intervenţiile militare în Afganistan şi-n Irak ori convulsiile din fosta Iugoslavie, până la focarul sirian, nestins de 8 ani. Umor de-o impecabilă altitudine morală, potenţând mesaje de fermă condamnare a violenţei, a confruntărilor iraţionale, a crimelor în masă.

Colecţia Renault, cu Miró, Michaux, Dubuffet, Vasarely, Tinguely & comp.

Pe 19 aprilie s-a mai vernisat în cadrul Sezonului cultural România-Franţa o expoziţie de mare calibru, poate cea mai importantă a momentului, în orice caz cea mai valoroasă – de departe – prin prisma cotaţiilor de pe pieţele artistice: Renault şi arta, o istorie vie 1967-2019, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Palatul Parlamentului, în zona centrală a parterului, cu acces direct de la intrare (titlul secundar, în engleza devenită astăzi „lingua franca”: Renault and Art, a Living History). Lucrări semnate de 18 artişti: Yaacov Agam (Israel), Arman (Franţa), Pol Bury (Belgia), Robert Doisneau (Franţa), Jean Dubuffet (Franţa), Erró (Islanda), Wen Fang (China), Ange Leccia (Franţa), Jean-Baptiste Lorthiois (Franţa), Roberto Matta (Chile), Henri Michaux (Belgia/ Franţa), Juan Mirò (Spania), Angela Palmer (Marea Britanie), Georges Poncet (Franţa), Arslan Sukan (Turcia), Jean Tinguely (Elveţia), Victor Vasarely (Ungaria/ Franţa), Heidi Wood (Austria/ Franţa). Curatoare: Ann Hindry, directoarea Colecţiei de artă Renault.

Revenim astfel către modelul patronajelor culturale ale marilor afaceri, după exemplul din deschiderea Sezonului…, al expoziţiei Specii de spaţii de la Muzeul Naţional de Artă al României, selecţia de creaţii vizuale din fondul deţinut de banca Société Générale. Acolo, la MNAR – artă mai ales foarte recentă, mai ales „emergentă”; aici, la MNAC – „clasici” ai avangardei, ai mijlocului de secol XX şi ai primelor decenii postbelice, venind doar cu câteva nume către actualitatea imediată. Impresionante – prezenţele de mari, grandioase staturi: Miró, Michaux, Dubuffet, Vasarely, Tinguely. Primul – cu o singură lucrare, o Femeie, pasăre nedatată, în tuş şi creion pe hârtie, într-o figuraţie aglomerat-onirică, totuşi aerisită, pe fundal alb cu adaosuri gri-pal, foarte caracteristică; ceilalţi – cu spectaculoase mini-colecţii din colecţia mare a companiei, grupate în sectoare distincte ale expoziţiei.

E o selecţie de fapt restrânsă din colecţia de peste 300 de piese constituită din 1967, când compania a inaugurat un program de rezidenţe artistice, reţinând la final o parte dintre lucrările rezultate. Au fost invitaţi creatori vizuali nu doar din patria Renault-ului, ci şi din alte ţări, mai-toţi trecuţi şi prin Parisul consacrării, unii stabiliţi acolo, alţii reîntorşi acasă, aparţinători – am putea spune – unei Franţe internaţionaliste, „loc geometric” al artei mondiale a modernităţii şi încă şi acum, în postmodernitatea globalistă, „policentrică”, risipită între din ce în ce mai multe „capitale” creative, de la New York la Beijing şi… peste tot, de fapt.

În laterala stângă, de unde începe expoziţia, imediat după panourile de prezentare – Dubuffet, cu 8 piese înşirate în profunzime, realist-fantaste, la limita dintre figurativ şi non-figurativ, mereu încălcată, cu aerul lor ştrengăresc, de artă naivă, dar şi cu o anume ferocitate a reprezentărilor: 3 picturi „vinilice”, cu conglomeratele de mici forme modulare cu care autorul a lucrat mult, înghesuite pe panouri traforate după contururile sale negre, îngroşate; un personaj la fel asamblat din petice albe-negre-roşii, cu câteva linii albastre şerpuitoare, „transferat” pe poliester decupat, proptit de perete; o Scenă cu invalid, cu mai multe chipuri sesizabile într-o încâlceală chinuitoare, labirintică de petice, pe o placă de polistiren expozabilă ca fragment de frescă-statuie, cu postament; şi trei tablouri pe pânză, cu personaje caricaturale, parcă ieşite la iveală din puzzle-uri care-şi ascund la-nceput conţinuturile, dezvăluite pe măsură ce micile componente sunt colorate sau înnegrite.

În faţă, pe lungimea unui panou şi în spatel, în alveola astfel constituită – abstracţionismele repetitiv-geometrizante ale lui Vasarely, în alb-negru sau în culori înecate în fundaluri umbroase, opace.

Undeva, în centru, în alt spaţiu creat prin compartimentare – un set de mici tablouri în ulei sau guaşe şi desene cu acrilic pe hârtie, parcă în tuş, ale lui Michaux, excentricul, misteriosul, rafinatul poet şi grafician avangardist. Compoziţii simple, cu siluete de personaje longiline, dar în atmosferă aburoasă, aproape coşmarescă, în care trupurile subţiri cu chipuri, fără membre, ar putea fi şi degetele unor mâini cu unghii în vârfuri – tablourile; mai ludice, cu ieşiri spre caricatură – desenele.

Pe peretele exterior al sălii, prin care se intră, în dreapta uşilor – Tinguely: 2 guaşe pe carton din 1981 şi 3 desene cu tuş, creion, pastel pe hârtie, nedatate, mai complicate compoziţional guaşele, remarcabile, mai simple schiţele, toate imaginând angrenaje de tije şi rotiţe, derivate din celebrele sculpturile metalice, mecanomorfe şi cinetice care l-au făcut celebru. În centru, undeva, către dreapta – o mostră: o Basculă din 1967, din oţel vopsit negru, încremenită, gata – probabil – să… basculeze dacă cineva o apasă şi-o scoate din echilibru.

Interesante şi lucrările celorlalţi artişti selectaţi, unele dintre ele cu legături directe cu fabricaţia de automobile a firmei comanditare: fotografiile lui Robert Doisneau din anii ’30, în decorurile fabricii de la Boulogne-Billancourt şi cu modelele din epocă, marfă recuperată de actuala Colecţie a firmei; una dintre Acumulările Renault ale lui Arman, din 1968, şi tablourile sale cu scule de service auto, datate 1974; sau ţevăria de evacuare a gazelor dintr-un bloc motor cu patru ciclindri reconstituită de Angela Palmer din răşină vopsită, masivă, ramificată provocator, impudic, sub titlul Red Hot Exhaust (Evacuare fierbinte, roşie), din 2014.

…în Colecţia Renault mai aflându-se o mulţime de lucrări de clasă, după cum ne spune Internetul: alte piese Dubuffet, de pildă întregul ciclu al Romanului burlesc de decorare a unor hale Renault, faimosulRecviem pentru o frunză moartă al lui Tinguely, din 1967, enorm asamblaj cinetic din metal, lemn şi piele, alte Acumulări de componente auto ale freneticului Arman – şi câte şi mai câte.

Să nu uităm: Renault fiind grupul care a născut Dacia prin vânzarea licenţei şi prin instruirea constructorilor români, în jumătatea a doua a anilor ’60, cam pe când îşi constituia şi Colecţia de artă, achizitor în 1999, după căderea regimului comunist de la noi, al uzinei de la Colibaşi/ Mioveni şi al mărcii, relansate ca unul dintre cele mai mari succese mondiale de vânzări ale perioadei. Apropo de „interferenţe culturale” etc.

Alte poveşti de Sezon…

Tot la MNAC, la etajul 4, au fost aduse şi câteva lucrări ale încă-tânărului artist francez Raphaël Zarka, sub titlul obscur Gnomonica: un montaj de desene şi fotografii cu forme de colonade şi poliedre; şi mici obeliscuri-piedestale, pe unele dintre ele fiind plasate forme preţioase din piatră sau sticlă, plantate în ambientul mai vechii expoziţii pictate direct pe pereţi, în acel spaţiu, de către britanicul Christian Hidaka, cu care Zarka intră astfel în „dialog”.

O colaborare mai eficientă – cea a tinerilor artişti Iulia Nistor, româncă stabilită în Germania, şi Achraf Touloub, marocan trăitor în Franţa: Spaţiu (continuare şi sfârşit), la Rezidenţa BRD Scena9, în prelungirea Speciilor de spaţii de la MNAR, sub acelaşi curatoriat al lui Mihnea Mircan. „Colectiva” de dincolo era supraaglomerată; aici, duetul procedează doar la intervenţii din loc în loc, „marcând” încăperile dispuse de-o parte şi de alta a marelui hol central, punând spaţiile în valoare. Ea – pictoriţă de game închise, magmatice, cu figuraţii greu de distins, dar pe care le simţi insinuate în atmosfera apăsătoare, prezente în străfundurile cadrelor; el – desenator pe hârtie, senin, cu liniaturi de culori subţiri, deschise, laborios-geometrizant, influenţat de tradiţia decorativismelor orientale, atras şi de tehnici „mixte” şi de materiale diverse, încât, pe lângă tablourile grafice va instala şi o pereche de oglinzi paralele la intrarea într-o încăpere ori, în alt loc, un obiect asamblat din beţişoare aromate fixate cu adeziv pe un fel de umeraş metalic (găsit şi reciclat!). Intră şi ea în joc şi, după ce-şi arată capacitatea experimentală în variaţiile de tratament cu cerneală roşie a unor „monotipii” imprimate succesiv şi expuse în serie compactă, pe un perete umplut de sus şi până jos, va plasa în camera cu vietatea din tije de lemn frumos mirositor, jur-âmprejur, o margine-muchie cu aparenţă de ornament de marmură, polemic-clasicizantă…

Descinderea franceză în România a mai însemnat „altoirea” specială, „de Sezon”, a unor evenimente locale anuale. Al V-lea Spotlight, Festivalul internaţional al Luminii din Bucureşti, programat între 18 şi 21 aprilie, l-a invitat pe Jean-François Zurawik, directorul şi producătorul similarei Fête des Lumières din Lyon, în rolul de dirijor al ediţiei. Proiecţii feerice, dinamice, colorate, pe fundaluri muzicale, de-a lungul Căii Victoriei, pe traseul ştiut, de la Palatul Regal şi până-n Dâmboviţa. Festivalul internaţional de film Cinepolitica, desfăşurat în aceleaşi zile, a inclus titluri franţuzeşti, vizionate la Cinema Elvire Popesco. Festivalul de teatru de la Sibiu, TIFF-ul cinematografic de la Cluj sau festivalurile de jazz de la Bucureşti şi de la Gărâna, din Banat, vor proceda la fel.

Pe 20 aprilie a fost lansată la Teatrul Odeon o „aplicaţie de realitate augmentată”, „la intersecţia coregrafiei cu dansul şi noile tehnologii”: Self Patterns, proiect româno-francez care permite plasarea virtuală a unor secvenţe de spectacol în diverse spaţii.

Seri speciale cu muzicieni francezi rock, electro-pop, jazz-funk-metal etc. au fost organizate în Capitala noastră, la Club Control, cu Theo Lawrence & The Hearts, Malik Djoudi & Grand Blanc şi Guillaume Perret, pe 18, 21 şi 22 aprilie, şi la Timişoara, cu Djoudi, Blanc şi La Mverte, la Reflektor Venue, în cadrul festivalului Cafékultour, pe 20.

La Cluj a fost vernisată pe 18 aprilie expoziţia Franţa-România, perspective încrucişate: fotografii de Anda Bercu şi de Nicolas Friess, făcute de fiecare în ţara celuilalt, într-o complementaritate de perspective care a putut produce imagini „cu ecou”, precum cele de pe afişul pe care vedem, din spate, două cupluri vârstnice ieşite la plimbare, într-un parc şi pe faleza Casinoului constănţean,

Şi-a sosit în Bucureşti şi „Cariola” româno-franceză/ „Şareta culinară”: micul vehicul pe roţi care-a oferit bucate de-ale noastre, din ianuarie până-n aprilie, la Paris, Bordeaux, Calais, Montpellier şi Marsilia, spre a continua, din aprilie până-n iulie, cu delicatesuri franţuzeşti pentru publicul din exteriorul şi din interiorul arcului carpatic, preparate de „chef”-i chemaţi special din patria gurmanzilor, sub deviza „Descoperă bucătăria românească şi franceză”. Căci pe lângă cultură, există şi cultură gastronomică, nu-i aşa?!

*

De urmărit în continuare Sezonul cultural România-Franţa/ Franţa-România, până-n miezul verii, pe 14 iulie, de Ziua lor!