Poeţii, artiştii şi filosofii s-au întrecut de multe ori în a da o definiţie frumuseţii. Românii au şi ei una preferată, sigur, nu toţi, preluată din înţelepciunea universală: „Nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”. Definiţia conţine un paradox şi o simplitate a abordării dezarmante. Cum să nu fie frumos ce e frumos? E ca şi cum ai spune că nu există ceea ce nu vezi tu. Calamarul lui Humboldt a existat şi până să-l vadă Humboldt. Iar faptul că ţie îţi place ceva nu e o garanţie că acel ceva e frumos. Există o mare probabilitate ca tu să fii prost sau să-ţi lipsească organul care receptează frumuseţea. Să vedem ce zic şi alţi oameni celebri care s-au ocupat printre altele şi cu gânditul despre frumos.

Frumusețea personală este mult mai mare decât orice recomandare, e de părere Aristotel. E de oarece notorietate că marele filosof era atât de urât, încât nici Diogene Laertio nu găseşte cuvinte potrivite să-l descrie. Aristotel însuşi trebuie că s-a speriat foarte tare când şi-a văzut prima oară chipul. Atât de tare, încât a luat decizia să remedieze nenorocirea. Problema picioarelor strâmbe a rezolvat-o cu o mantie lungă până-n pământ. La faţă era mai dificil. Şi-a pus cercei în urechi şi s-a dat cu ruj pe buze şi cu rimel pe la ochi. Îşi pensa sprâncenele stufoase, iar pe degetele boante îşi punea inele în aşa fel încât să le acopere total. Şi la mâini, şi la picioare. Atât de afectat era, că-şi închipuia că vopselurile şi gablonţurile îi ascund urâţenia. Iată cum complexul a făcut din inventatorul logicii moderne un ins total lipsit de logică. 


Frumusețea este eliminarea surplusului. Spune Michelangelo. Ştim cu toţii opinia marelui sculptor conform căreia artistul vede deja sculptura în blocul de piatră, iar tot ce face e să elimine balastul. Aşa fac şi chirurgii esteticieni de astăzi. Mai taie din nasuri, mai scot din grăsimea de pe burtă. Spre deosebire de Michelangelo, ei şi adaugă acolo unde e prea puţin. Umflatul de sâni şi de buze sunt corecţii comune. Prin urmare, definiţia lui Michelangelo nu e greşită. E doar incompletă. 

Confucius ne avertizează că fiecare lucru are frumuseţea lui, dar nu oricine o vede. Nu ne spune şi cine o vede în afară de el. Dacă ar fi avut soluţia, ne-ar fi împărtăşit-o. Dar n-a avut-o, prin urmare zicerea lui e doar filosofie sterilă, bună de pus în caietele cu amintiri ale elevilor de gimnaziu. Arghezi, inspirat de Baudelaire, scrie: „Din bube, mucigaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi lucruri noi”. Deci urâtul nu poate fi frumos decât după ce îi aplici un tratament cosmetic. Evident, de natură spirituală. Fiindcă un mormoloc plin de muci nu are cum să fie frumos, din orice parte l-ai privi.


Frumuseţile de la curtea Franţei nu prea se spălau, ca atare puţeau îngrozitor şi aveau păduchi în toate zonele cu păr. 
Cleopatra a Egiptului se ungea cu creme inventate de ea, iar doamnele bogate ale Romei antice călătoreau însoţite de o cireadă de vaci, fiindcă obişnuiau să facă de două ori pe zi baie în lapte. Aşa auziseră ele că e bine şi ajută la frumuseţe. Sigur, tot cu nasul mare şi cu picioarele scurte rămâneau, dar măcar aveau o piele fină.
Împăratul creştin Flavius Graţianus era dezamăgit de doamnele frumoase, lucru pe care a ţinut să-l şi spună într-o frază ridicolă: „De obicei, pe cât e de mare frumuseţea cuiva, pe atât e şi prostia sa”. Se pare că şi el era frumos, pentru că altfel nu poţi gândi o asemenea prostie. Nu toţi frumoşii sunt proşti şi nu toţi urâţii deştepţi ca Aristotel. 
În uzul cotidian, confundăm adesea frumosul cu moralul. „Nu e frumos ce faci!” Sau cu utilul. „Şi-a luat o maşină de spălat superbă.” Tolstoi, pe care îl ducea capul să vadă lucruri esenţiale, spune: „Nu frumusețea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumusețea”. Cu alte cuvinte, nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Vedeţi, e greu să ne punem de acord asupra frumuseţii. Dar e frumos să încercăm.