Ediția tipărită | Finanțe și economie
13 decembrie 2018
„DOAMNELOR ȘI domnilor” — adjudecătorul mai scanează o ultimă dată încăperea — „tabloul de Hockey s-a vândut!”. Ciocănelul cade la 90,3 milioane de dolari (inclusiv comisioanele). Luna trecută, o scenă la piscină de David Hockney, un pictor britanic, a stabilit un nou record pentru o lucrare a unui artist în viață. Ceea ce a făcut ca reverberațiile să fie și mai mari a fost faptul că s-a vândut „nud”: adică, fără un preț minim sau fără o garanție de vânzare. Poate fi unul dintre ultimele „nuduri” mari licitate.
Multor vânzători de obiecte de artă li se promite un preț minim de vânzare, indiferent cum se desfășoară licitația. Ei sunt derutați de eșecuri răsunătoare, precum „Study of Red Pope” al lui Francis Bacon, care se estimase că va obține 60-80 de milioane de lire sterline în 2017, dar care nu s-a vândut. Garanțiile sunt cele mai de folos pentru lucrările postbelice și contemporane, la care valoarea este mai ales speculativă. Luna trecută, două treimi din vânzările la licitațiile „de seară” – cele mai valoroase – de la New York, la Christie’s, Sotheby’s și Phillips, cele mai mari trei case de licitații, au fost garantate. Valoarea estimată a acelor garanții a fost de cel puțin 537 de milioane de dolari, cu mai mult de două cincimi mai mare decât în aceeași lună a anului trecut, estimează ArtTactic, o consultantă de artă.
Casele de licitație ofereau ele însele garanții. Dar când piața și-a revenit în 2009, după criza financiară, Christie’s și Sotheby’s au trebuit să plătească 200 de milioane de dolari pentru lucrări nevândute. De atunci, ele au mutat o parte din riscuri la terțe părți. Care plasează o „ofertă irevocabilă” la un preț predeterminat. Dacă nu există o ofertă mai mare, cel care garantează câștigă licitația; dacă există, el ia o cotă-parte din prețul care depășește oferta agreată.
Garanțiile înseamnă că interesul anticipat față de lucrare atrage cumpărătorii. Vânzătorii sunt reasigurați că nu există niciun risc al unei nevânzări, care ar putea să scadă valoarea viitoare a unei lucrări. Caselor de licitație le plac garanțiile, pentru că le ajută să își adjudece lucrări-trofeu. Ele pot însă să și distorsioneze licitațiile. Garanții anonimi sunt în poziții privilegiate față de alți ofertanți din încăpere, care știu doar că există o garanție, dar nu știu cine a pus-o și nici cât este. Dacă destui părăsesc ceea ce văd ei că este un teren de joc înclinat, licitația ajunge să fie „o vânzare privată în public”, cu un singur ofertant. Dat fiind că s-ar putea să nu se știe niciodată dacă garantul a fost cumpărătorul, și deci dacă prețul anunțat a fost cel adevărat, recordurile de preț devin confuze.
Câștigul pentru garanți poate fi foarte mare. „Salvator Mundi” al lui Leonadro da Vinci, care s-a vândut pentru suma-record de 450 de milioane de dolari în 2017 și a fost garantat pentru peste 100 de milioane de dolari, i-a adus garantului o sumă estimată la 90-150 de milioane de dolari, potrivit Bloomberg. Noile produse financiare fac ca asemenea câștiguri să fie mai accesibile. Pi-eX, un consilier pentru investițiile în artă, face posibilă cumpărarea unor fracțiuni din garanții prin contractele la termen care pot fi tranzacționate.
Șansa de a câștiga o felie mare dintr-un preț de vânzare amețitor îi atrage pe investitorii neexperimentați, spune Anders Petterson de la ArtTactic. Dar este un pariu neobișnuit de riscant. Unii vor obține suficient de mult ca să-și poată agăța pălăria în cuier. Alții nu vor agăța pe perete decât o pictură nedorită – chiar dacă a unui maestru.
Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist sub titlul „Tabloul mai mare”