IL GIORNALE: Leagănul unei noi Ordini Mondiale

75
6 minute de lectură
Foto: Getty Images / Guliver

Lumea s-a schimbat. Și acest lucru este demonstrat de un acord precum cel de joi seară, prin care Statele Unite ale Americii lui Donald Trump au anunțat încetarea focului în Siria de către Turcia lui Recep Tayyip Erdogan. Un acord care, cu siguranță, nu este unul epocal, cel puțin în ceea ce privește numerele și calendarul și care deja scârțâie în unele sate de graniță. Dar este un semn inconfundabil al modului în care lumea de azi merge într-o direcție mult mai complexă și neliniară decât ne așteptam în ultimii ani. Și cu siguranță, Trump a reprezentat una dintre cele mai grele lovituri pentru un sistem care, până la predecesorul său, părea imposibil de distrus.

Acordul are o dublă interpretare. Unii îl consideră marea predare a Occidentului către Erdogan, cu concesiunea de facto a unei zone din nordul Siriei, sub controlul forțelor armate turce care, prin mijlocirea Pentagonului, obțin o concesie de 30 de kilometri și retragerea milițiilor kurde. Deloc puțin pentru o țară precum Turcia, care se regăsește astăzi capabilă să controleze provincii întregi, aflate pe vremuri sub autoritatea Damascului. Pe de altă parte, există cei care consideră că aceasta este o victorie a lui Trump care, cu o scrisoare cel puțin curioasă trimisă lui Erdogan și o serie de semafoare verzi și amenințări, obţine, cu siguranță, un rezultat: cel de a-i vedea pe soldați ieșiți din conflictul sirian și în plus, îşi confirmă agenda sa externă în Orientul Mijlociu. Evident, cu o victimă sacrificată, care, nu întâmplător este cea mai slabă: milițiile kurde. Soldații care au luptat cu ISIS în speranța de a obține ceva pe care istoria (sau poate pur și simplu Realpolitik) le va acorda cu greu.

Însa acordul este ceva în plus. Dacă va fi confirmat (cu Trump și Erdogan, condiționalul este obligatoriu, în special într-o regiune fierbinte și complexă precum Orientul Mijlociu), acordul reprezintă o evoluție deosebit de importantă în politica internațională. Statele Unite, în câteva zile, au dat o lovitură puternică unei serii întregi de certitudini asupra cărora agenda americană s-a concentrat zeci de ani. Gata cu statutul de șerifi ai lumii, gata cu războaiele la mii de kilometri de distanță, care nu afectează în mod direct interesele economice ale SUA, gata cu „războaielor interminabile” – așa cum le-a definit președintele SUA – chiar cu prețul certificării unui eșec sau a unei trădări în fața lumii.  Mărturisiri greu de făcut pentru o țară care privea planeta ca pe o unică tablă de șah al cărui pe care o mânuia după bunul plac. În timp ce astăzi recunoaște nu numai domeniile de interes și non-interes, dar și posibilitatea unei retrageri.

Dacă astăzi, Statele Unite se „dezinteresează”, există alți actori care sunt gata să ia măsuri. Sau mai bine zis, alți actori au luat deja măsuri. Guvernul turc, cu o mișcare îndrăzneață, terifiantă, dar extrem de lucidă, a reușit să-și asume responsabilitatea în fața lumii pentru un potențial masacru pătrunzând în Siria și obţinând o victorie pe terenul care de fapt lărgește granița națiunii turce. Astăzi, există o țară care și-a extins substanțial autoritatea asupra altui stat. Și nimeni nu a avut nici curajul, nici forța şi nici voința de a o opri.

Turcia se extinde aşadar (atâta timp cât celelalte puteri o permit) în timp ce din sud, înaintează două forțe: Siria și Rusia. Damascul vede cum Ankara îi smulge  kilometri întregi de teritorii, în ciuda oricărei convenții și legi internaționale care reglementează conflictele. Și între timp, forțele Kremlinului pun fizic stăpânire pe vechile baze americane din Siria aproape demonstrând, plastic, schimbarea care are loc în Orientul Mijlociu. Acum, acea zonă este „afacerea” lui Vladimir Putin, cu aprobarea Casei Albe și a terorii Pentagonului și a CIA. O mișcare studiată și mult așteptată de strategii ruși, care știu acum că sunt adevărații stăpâni ai graniței turco-siriene. Cu toate riscurile, costurile și responsabilitățile pe care le implică această mișcare.

Numai că Rusia vrea să pună capăt acestui conflict aproape la fel de mult ca Statele Unite. Și nu este o coincidență faptul că Pence și Pompeo mergeau la Ankara în timp ce Putin se ducea în Arabia Saudită, în aşteptarea summitului de la Soci cu Erdogan: lumea știe că ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu este reprezentarea unei schimbări de poli în care atlantismul a rămas o amintire vagă. Cel puțin în acea parte a lumii în care Iranul, Rusia și Turcia își obțin victoria, în timp ce SUA doresc să supraviețuiască, garantându-și interesele strategice și protecția celor mai importanți aliați.

Pentru Statele Unite, este o retragere strategică pe care mulți dintre analiștii săi o studiau și o sperau de decenii. Sunt mulţi, mai ales în zona conservatoare (dar cu o afinitate interesantă în stânga cea mai radicală) cei care de ani de zile doresc ca forțele americane să-şi acorde mai multe atenţie, abandonând teatre precum cele din Afganistan, Irak și Siria şi să se concentreze în schimb pe adversarii reali, începând cu China. Cu o posibilă convergență cu Rusia pentru a evita ca Beijingul să consolideze un parteneriat periculos cu Moscova (și cu Europa).

Siria poate fi simbolul acestei convergențe a intereselor ruso-americane. Pe de o parte Putin, care joacă rolul de pivot al lumii eurasiatice. De cealaltă parte, Trump, care certifică sfârșitul atlantismului, ca idee pentru care ordinea liberală internațională trebuie să predomine peste tot. Doi jucători-cheie care, cu acest ultim ‘blitzkrieg’ turc, au scris negru pe alb şi criza NATO și cea a Uniunii Europene. Prima riscă deoarece Statele Unite nu mai doresc să fie gardienii Occidentului, în timp ce a doua eșuează cu lecțiile politice și șantajul tuturor puterilor regionale și globale. Și Siria, care trebuia să reprezinte sfârșitul semilunii șiite și a strategiei rusești din Orientul Mijlociu, se transformă în schimb în leagănul unei noi (poate scurte) ordini internaționale în care domneşte legea celor mai puternici, dar unde, din fericire, lipsesc schemele prestabilite. Iar pacea își poate găsi drumul chiar  pe drumuri total improbabile. ■

Sursa: Rador

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele