În inima Indiei: un fort galben și satul de lut al poveștilor cântate

12
8 minute de lectură
Foto: pixabay

„Good morning Mr. Radu. The engine is running”. Motorul merge.

Subhash, şoferul personal, nu se referea la motorul mașinii, ci la mine. Cu siguranță, ritmul meu nu îi era familiar. Ne sculam devreme și încercam să acoperim distanțe relativ modeste, dar care păreau nesfârșite din cauza drumurilor proaste și a vitezei scăzute. De multe ori, ne lua jumătate de zi să ajungem la o destinație care nu era mai departe de 100 km. Turiștii cu care era obișnuit plecau târziu și dacă ajungeau pe lumină, bine, dacă nu, mai stăteau o zi. Indienii, în schimb, voiau să economisească banii de hotel și îi cereau să conducă noaptea, un act similar cu o ruletă rusească. O singură dată am plecat mai târziu dintr-un oraș, după ce am vizitat cetățile și templele rajpuţilor din Chittorgarh, și drumul până la Pushkar fiind lung, a condus peste o oră în întuneric. La lăsarea nopții, ceva îi schimba fizionomia; Subhash nu mai era același indian zâmbitor și bonom. Transpirația îi curgea pe fața lucind în lumina farurilor haotice, care orbecăiau în bezna drumului prăfuit. Se uita fix, cu mare atenție, și nu mai spunea niciuna dintre glumele lui. Mașina plină de înțelepciune și spiritualitate părea să fie mai puțin binecuvântată în bezna drumurilor indiene. Doar o vechitură construită înainte de a exista cele mai mici măsuri de siguranță rutieră.

          L-am salutat, răspunzându-i la zâmbetul lui contagios. „Mergem?” „Sigur. Dar nu mâncați?” „Mai târziu.” Mersesem deja până în cel mai vestic punct din Rajasthan. Din Shekhawati rulasem la Bikaner, unde se află unul dintre cele mai frumoase forturi. La marginea orașului, mormintele maharajahilor sunt şocant de impunătoare. Clădiri uriașe, albe, decorate elaborat cu detalii impresionante, în pustiul colbului care acoperea restul. În jurul lor, aceeași Indie. Parcă ar fi fost parașutate acolo de pe o altă lume. Plecasem dis-de-dimineață către Jaisalmer, un oraș galben plin de tot felul de temple, unde pe plăcile de la intrare se stipula clar că femeile care sunt la ciclu nu au voie să intre. Orașul este fascinant, poate ușor delapidat pe alocuri, dar totul de un galben de parcă nu a mai existat altă culoare pe lume, când l-au construit. Case pe câteva etaje, făcute din balcoane filigranate care le acoperă toată fațada gardau străzile. În faţa acestor impresionante și somptuoase vile, unde vacile se mișcau agale pe stradă ca fiind în profundă meditație, rajpuţii își etalau lungile mustăți pentru câteva rupii.

„Unde dormim, Subhash?”

„No problem, Sir! E un sat frumos aproape. Kuri”

Era spre seară când am ajuns în sat. Casele de lut arătau de parcă ar fi fost ale indienilor din sud-vestul Statelor Unite. O mică împrejmuire de chirpici, aproape circulară, adăpostea câteva astfel de case. Înăuntru, un pat, o găleată cu un lighean, ceva mai încolo, afară, o gaură în pământ, WC-ul.

„Very nice, Sir. O să vedeți că mergem seara în sat și o să fie foarte frumos. Cânta sătenii și stau la foc”. Pare interesant, aşa că rămânem. De fapt, fără ca el să știe, sunt fascinat. Arhitectura caselor, de o simplitate cuceritoare, are o distincție cum poţi întâlni doar în astfel de locuri. Liniște și aer curat. Pe cer, se văd mii de stele, pentru că nu există electricitate în sat.

          Ne ducem în comunitate, unde într-adevăr spectacolul începuse. Nu știu dacă era pentru noi și alții ca noi care eram pe acolo ori era tradiția lor, dar era captivant. Muzică hipnotică sub cerul înstelat și în faţa focului care arde în mijloc. Cei care cântă sunt copii, toți folosind niște instrumente tradiționale parcă aduse dintr-un muzeu. Satul trăiește în jurul lor și cu frenezie se prinde în cântec. Alți băieți circulă printre mese să-și vândă țesăturile și alte obiecte ingenioase. Totul este frumos și, în plus, parcă aici a dispărut mirosul. Sau, poate, după atâta vreme, a intrat în mine și nu-l mai simt… Am stat la foc până noaptea târziu. Subhash ne-a mai tradus din poveștile cântate; dragoste, prietenii, pierderi, războaie, moarte, nașteri. Epopeea locului.

          Am plecat acasă călăuziți de lună și de miile de stele, mai mult bănuind drumul și căutând lutul casei lucind în noapte, o noapte calmă în care nu ai fi vrut să dormi, ci numai să asculți zgomotele facerii de aiurea. Dimineața, totul era complet strâns în locul unde fusese adunarea. Femeile smântâneau laptele folosind niște fusuri din lemn legate cu sfori, obiecte tradiționale folosite probabil de mii de ani. În ce lume am intrat! Mulțumiri, Subhash.

„Cât este până la Jodhpur?” „Vedem noi pe drum”, zice el și drumul prinde viață cu acel trafic haotic de mașini fără lumini, cu claxoane asurzitoare, cu orice fel de vehicul care merge pe sensul unde are treabă, în ciuda îndemnurilor repetate înscrise pe marginea drumului de a nu conduce pe sens opus, cu animale care par în transă profundă în mijlocul singurei benzi de circulație, cu oameni care sar din faţa motocicletelor care virează din faţa mașinilor care evită camioanele care parchează fără nicio lumină în mijlocul drumului ca să-și schimbe roţile, timp în care toată familia traversează drumul cu mâncare pentru șofer gătită la focul încropit pe marginea drumului. Câțiva ani mai târziu, când drumurile Indiei s-au mai modernizat, am asistat la o scenă… normală pentru India. Traficul pe nou-construita autostradă era complet oprit. După o bună perioadă de așteptare, mașinile din faţă, reușind să găsească o breșă, au trecut pe sensul opus, ocupând unul dintre culoare și transformând sensul autostrăzii într-un drum cu două benzi. După încă vreo jumătate de oră de staționare totală în faţa mașinii în care eram, se materializează miraculos un lung şir de camioane îndreptându-se încet, dar decis către noi. Ne dăm la o parte, pentru că în India dimensiunea are prioritate, iar după ce trec și reușim să pornim, constat că și noi avem sensul autostrăzii transformat într-o şosea de două culoare. Două drumuri paralele, fiecare cu câte două benzi cu sensuri opuse.

În față vedem venind drept către noi două camioane, aparent depășindu-se. Dintr-unul, ni se fac semne disperate de către un grup de oameni care stau pe platformă ca să ne dăm la o parte. Subhash virează brusc în câmp, într-un nor de praf, și trece în viteză pe lângă cele două camioane, al doilea fiind tractat ca o remorcă, dar cu o sfoară, așa că merge și el pe unde apucă. Am scăpat și de data asta! Imediat însă, drumul devine complet blocat și ne strecurăm printr-o cireadă de cămile. Suntem înconjurați de ele și parcă le respirăm respirația. Scăpăm, dar dăm de o turmă de capre, apoi, evident, de multe vaci cu coarne colorate și de diverse forme, și, în final, pentru decorul exotic, dăm și de câțiva elefanți. „Inspectori de trafic”, spune Subhash.

După câteva ore bune de mers chiar după ce trecuserăm pe lângă un oraș unde se fac teste nucleare, în mijlocul câmpului, Subhash oprește din senin: „Little stop”. Se duce în spatele mașinii, unde urinează mulțumit. Se întoarce zâmbind: „Sir, India este o toaletă publică uriașă”, după care dă drumul la motor. Pe marginea drumului, niște vulturi mănâncă un stârv, a cărui formă nu se mai distinge. Probabil, un bivol de apă… ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele