Înapoi în 2008: contagiune și indiferență

227
5 minute de lectură

Scena politică românească deschide înainte de vreme stagiunea de toamnă cu o dramatică spargere a unei coaliții de guvernare care părea mai solidă ca o stâncă. În această ediție a Reporter Global ne ocupăm pe larg de acest scenariu, de altfel anticipat în numărul încă actual al revistei.

Însă avem o singură certitudine: nimic nu este clar și coerent în scena politică românească, observație care se poate extinde lejer în multe alte capitale ale lumii. Desigur, epoca este tulbure, cu o lipsă de claritate în comerțul mondial, căruia i se spulberă regulile negociate timp de mai bine de 25 de ani. Dar la București unii politicieni nu pot sau nu vor să înțeleagă riscurile momentului, complexitatea și intensitatea tensiunilor din economia globală. Aproape că observatorii scenei politice retrăiesc, de data asta cu date înfricoșător de concrete, impresiile din toamna lui 2008. Pe atunci, economia „duduia”, acum suntem campioni europeni la creștere sprințară. În 2008, un președinte paralizat de presiunea electorală ștampila creșteri de pensii și de salarii, întrebând totuși care sunt sursele de finanțare, acum un alt președinte și-a epuizat mecanismele legale de opunere și semnează o lege a pensiilor de un populism absolut, caracterizat prin aceea că vinzi speranțe fără să ai bani să le cumperi, mai întâi.

Ca și atunci, în jur mocnește criza. Sigur, atunci prăbușirea colosului financiar Lehmann Brothers agita deja toate, dar absolut toate piețele financiare, monedele și afacerile lumii. Desigur, la București toate astea nu contau. M-am întrebat de ce nu contau, de ce politicienii români ignorau pericolul, de ce îl minimalizau. Nu știau economie, nu înțelegeau cum se mișcă lumea? Posibil și asta, dar ar trebui să luăm în calcul și liniștea financiară a politicienilor noștri, extrem de bogați, cu surprinzătoare posesiuni izvorâte, în prea multe cazuri, din gestionarea unor venituri prea mici pentru averi așa de mari. De aici, și frica de DNA, tot de aici, și tupeul clanurilor interlope care, posibil, să fi fost chiar finanțatori ai unor giumbușlucuri cu legile Justiției. Tensiunea socială este mare, drama de la Caracal a stârnit suspiciuni și revoltă, dar a deschis o dezbatere publică despre o realitate pe care mulți o trăiesc în România: tupeul, afacerile, banii și puterea clanurilor mafiote. România este sufocată de indignare, iar lipsa de inteligență a mafioților cu bani, care insistă să sfideze lumea, va doborî multe procente din conturile politice ale guvernanților. Dacă nu cumva această situație tensionată nu va da o lovitură de grație partidului care-și spune social-democrat.

Revenind la incapacitatea guvernanților de a simți și de a acționa inteligent, prudent în fața riscurilor externe, observăm și acum o atitudine de autosuficiență. Și acum, la fel ca în 2008, în economia globală contagiunea de la o criză încă mocnită se simte cu intensitate. E vizibilă contagiunea cu efectele negative ale războiului comercial, de pildă. Germania, cu o economie care a intrat în teritoriul negativ în ultimul trimestru, a afișat o scădere a exporturilor cu 1,3%, cea mai mare scădere în ultimii șase ani, care, până la urmă, a provocat o cădere a PIB-ului. Singapore, acest paradis financiar, simte șuieratul crizei, la fel, Coreea de Sud, iar problemele economiei din Hong Kong nu sunt doar rezultatul protestelor străzii. Francul elvețian, această monedă exotică de refugiu absolut, se întărește dincolo de limitele decente pentru economia elvețiană, care simte un efect negativ sub presiunea exporturilor penalizate de o monedă prea puternică pentru a fi eficientă. Da, există și așa ceva, oricât ne-am mira noi, cei care stăm cu frica în sân că leul se va devaloriza, ștergând astfel micile câștiguri aruncate de politicieni înspre salarii și pensii.

În acest moment în care peisajul global este cețos, uneori cu averse care semnalizează furtuni prelungite și chiar schimbare de climat politic, România nu-și permite o criză prelungită. Însă economia românească nu-și permite nici aiuritoarea incompetență a unor responsabili cu afacerile ei publice. Nu avem un buget pentru anul viitor, nu știm ce noutăți fiscale vor inventa guvernanții pentru a plăti facturile unui an electoral. Până și italienii, sfâșiați de o criză politică masivă, dau zor cu alcătuirea bugetului, vorbesc despre asta, oamenii știu care sunt variantele. Noi încă nu știm dacă bugetul alocat acestui an va fi suficient pentru a plăti facturile sociale. Nu ne-a explicat nimeni de unde apar bani în plus pentru majorări de pensii și niciun economist încă n-a calculat cât din capacitatea investițională a țării se retrage în cheltuieli sociale. Or, pentru a ne asigura că vom plăti pensii și generațiilor viitoare, trebuie să investim.

În acest moment, trăim un paradox: nu ne putem permite să riscăm aventuri fiscale și economice, să împrăștiem bani prin baronatele țării, dar nu avem nici soluția de actualitate în Marea Britanie: dizolvarea parlamentului și alegeri anticipate. Oare ei cum fac?

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele