Ediția tipărită| Marea Britanie
15 noiembrie 2018

DUPĂ CEEA ce a părut a fi o perioadă nesfârșită de întârzieri și de crize evitate, săptămâna aceasta, Theresa May a prezentat în fine un proiect de acord pentru Brexit convenit de negociatori la Bruxelles. Prim-ministrul l-a trecut printr-o ședință prelungită de guvern pe 14 noiembrie. Totuși, a doua zi dimineața, propriul său ministru pentru Brexit, Dominic Raab, a demisionat, în semn de protest. Alții l-au urmat. Pe măsură ce parlamentarii conservatori condamnau acordul, s-au intensificat declarațiile referitoare la o contestare a poziției de lider a premierului.

Mult mai multe pericole stau în față. Acordul necesită aprobarea tuturor celor 27 de țări din UE, cu un summit special al liderilor programat pe 25 noiembrie. Parlamentul European trebuie să îl aprobe. Cel mai dificil, acordul trebuie să treacă de Parlamentul de la Westminster. Dat fiind că parlamentari pro- și anti-Brexit din toate partidele se întrec care mai de care să denunțe acordul înainte de a fi fost publicat, acest obstacol pare foarte înalt.

Acordul are două părți. Prima este un proiect de acord de retragere, care se întinde pe 585 de pagini, incluzând un protocol referitor la Irlanda de Nord. A doua parte este o declarație politică de șapte pagini, despre viitoarea relație dintre Marea Britanie și UE. Prima parte va deveni un tratat angajant din punct de vedere juridic, care acoperă aspecte precum factura de ieșire a Marii Britanii și drepturile cetățenilor UE, dar și așa-numita plasă de securitate nord-irlandeză. Ea va crea o perioadă de moratoriu, de tranziție, după ziua Brexit-ului de pe 29 martie 2019, care va dura cel puțin până în decembrie 2020.

Cel de-al doilea document, mult mai scurt, va ghida viitoarele negocieri, dar este ambițios ca natură. Asta poate să deranjeze pe oricine care a sperat că acordul pentru Brexit al doamnei May va marca finalul procesului. De fapt, negocierile pe aproape fiecare aspect al viitoarei relații, de la securitate la comerț, vor începe doar după ce Marea Britanie iese din UE, în luna martie. În plus, va fi dificil de stabilit o legătură între cele două documente, pe baza faptului că nimic nu este convenit înainte ca totul să fi fost convenit. Asta este o problemă pentru cei care au crezut că plata facturii de ieșire va crea o marjă de manevră utilă pentru un viitor acord comercial.

Principala cauză pentru întârzierea ajungerii la un acord pe Brexit a fost Irlanda de Nord. Ideea unui plan care să funcționeze ca o plasă de siguranță, evitând o frontieră dură în Irlanda în toate circumstațele, a fost acceptată de ambele părți în decembrie trecut. Doamna May a respins însă interpretarea dată acordului de către UE, care a fost să păstreze Irlanda de Nord într-o uniune vamală și o aliniere de reglementare cu piața sa unică. Ea a fost determinată parțial de dependența guvernului ei față de Partidul Democratic Unionist Nord Irlandez (DUP), dar și de propria ei oroare față de ideea unei uniuni vamale în Marea Irlandei. Plasa de siguranță în acordul de retragere este de a păstra întreg Regatul Unit într-o uniune vamală cu UE, până la găsirea unei alternative.

Totuși, a fost nevoie de două ajustări penibile din punct de vedere politic pentru a trece chiar și de acest impas. Prima se referă la chestiunea duratei acestei plase de siguranță. Adepții Brexit-ului urăsc uniunea vamală, pentru că interzice acordurile comerciale cu terțe țări. Așa că au vrut ca aceasta să fie limitată în timp (imposibil, deoarece asta ar nega însuși scopul unei plase de siguranță) sau ca cel puțin Marea Britanie să aibă dreptul unilateral de a ieși din ea. Compromisul este un mecanism de arbitraj care va decide dacă plasa de siguranță, odată invocată, nu mai este necesară. Dar asta este mult mai puțin decât dreptul unilateral de a se retrage. Parlamentarii vor vrea să vadă care au fost sfaturile juridice, în privința acestui punct, de la procurorul-general, Geoffrey Cox, care este acum o voce crucială pro-Brexit din cabinet.

A doua ajustare a fost determinarea celorlalte țări UE de a pune condiții la o uniune vamală care să acopere întreaga Mare Britanie. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de cerințe de „teren de joc egal”. Ele includ angajamente de a respecta nu doar majoritatea regulilor pieței unice, ci și toate celelalte standarde UE din domeniile mediului, forței de muncă și altele. Temerea celor 27 din UE este față de o Mare Britanie care beneficiază de un comerț fără fricțiuni în uniunea vamală, dar care poate să bată concurența competitorilor continentali cu o reglementare mai laxă. UE vrea să clarifice faptul că Marea Britanie post-Brexit se supune regulilor, nu le face ea. Aplicând și mai multe reguli ale pieței unice pentru Irlanda de Nord, plasa de siguranță a UE are clar în vedere și verificări de reglementare mai mari (dar nu vamale) în Marea Irlandei.

În bula de la Westminster, e ușor să uiți că alte țări UE au și ele politici. Într-adevăr, nu se poate considera ca un fapt de la sine că vor aproba acordul pentru Brexit. Așa cum spune Mujtaba Rahman de la grupul Eurasia, o consultantă, liderii UE ar putea să mai aducă modificări la nivelul condițiilor pentru terenul de joc egal sau să adauge noi cerințe pentru accesul la industria de pescuit britanică. Orice astfel de modificări vor face probabil acordul și mai puțin ușor de digerat la Westminster. Iar determinarea UE de a arăta că Marea Britanie va ieși mai prost de pe urma Brexit-ului va fi probabil sprijinită de analiza impactului economic pe care guvernul a promis că o va înainta parlamentarilor.

Reacția lor deja sumbră la acordul pentru retragere se va întuneca și mai mult atunci când vor lua în considerare declarația politică însoțitoare. Ea are beneficiul de a fi compatibilă cu rezultatul preferat al oricui, de la un stil norvegian de relație, la un acord modelat pe Elveția sau Canada. Dar în realitate, cei 27 din UE vor avea controlul, iar Marii Britanii nu îi vor rămâne decât puține cărți de jucat. Iar procesul va fi probabil nu doar deplorabil, ci și interminabil. Pentru acordul de liber schimb cu Canada au fost necesari nouă ani; pentru cele două pachete ale acordurilor bilaterale cu Elveția, 13 ani. Procesul de ratificare a oricărui acord comercial cu Marea Britanie de către parlamentele naționale și unele regionale va fi încâlcit.

Aceste considerații rezonează cu opinia că doamna May nu a reușit să câștige majoritatea țelurilor Brexit pe care s-a angajat să le atingă (vezi graficul). Majoritatea membrilor Parlamentului sunt dezamăgiți de acord. Limbajul folosit de unii a fost plin de venin. Jacob Rees-Mogg, președintele Grupului de Cercetare Europeană (ERG), format din parlamentari conservatori eurosceptici, a spus că acordul le transformă Marea Britanie într-un „stat sclav”. Boris Johnson, care a demisionat din funcția de ministru de externe din cauza planului de la Chequers al lui May, din iulie, a spus că este „o chestie de stat vasal”, care ar trebui aruncat la gunoi.

Viitorul relației – un acord de liber schimb profund și cuprinzător, până în martie 2019

Dacă totul merge bine, votul parlamentar pe acordul pentru Brexit se va ține probabil la mijlocul lui decembrie. Chiar dacă va trece, ar putea urma probleme, deoarece Parlamentul trebuie să adopte o legislație masivă, începând cu o lege care să-i dea acordului efect juridic, și să creeze cadrul pentru tranziție. Există însă dubii serioase că membrii Parlamentului vor aproba acordul. Liderii grupului conservator își exprimă încrederea că vor câștiga votul. Ei speră că presiunea din partea miniștrilor, a firmelor și a UE însăși se va simți, la fel cum se va simți și teama de alternative, mai ales a unui Brexit fără acord. Totuși, aritmetica parlamentară pare să nu fie în favoarea lor.

Rebeli cu o cauză

Să începem cu conservatorii. Steve Baker, care ajută la conducerea ERG, spune că peste 50 de adepți duri ai Brexit-ului vor vota împotriva acordului. Baker spune că nu dorește un Brexit fără acord, dar admite bucuros că respingerea parlamentară a acordului „ar produce haos”. Șansele ca asta să se întâmple au fost sporite de aripa anti-Brexit a partidului. Jo Johnson a demisionat ca ministru al transporturilor pe 9 noiembrie, ca să se lupte pentru un al doilea referendum. Împreună cu Dominic Grieve, fost procuror-general, și cu alții, el poate să formeze parte a unui grup, de posibil, o duzină de conservatori pro-europeni care vor vota împotriva doamnei May. Cei 13 parlamentari conservatori scoțieni ar putea fi o altă problemă, mai ales dacă detectează vreo capitulare în industria pescuitului.

Opoziția conservatorilor înseamnă că doamna May va trebui să se uite spre alte partide pentru a-și trece acordul prin parlament. DUP pare să se opună în mod implacabil. În ciuda sprijinului său oficial pentru guvernul ei, DUP spune că nu poate să accepte niciuna dintre barierele de reglementare în Marea Irlandei, care sunt implicate de acest acord. Naționaliștii scoțieni și liberal democrații vor vota cu siguranță „nu”. Asta face ca opoziția oficială laburistă să fie singurul partid posibil în care să pescuiască după voturi favorabile.

Poziția laburiștilor asupra Brexit-ului a fost constantă doar în ambiguitatea ei. Jeremy Corbyn, liderul laburist, este un eurosceptic cu acte vechi. Linia sa politică a fost determinată în teorie de ultima conferință a partidului. Ea este de a se opune oricărui acord care nu livrează într-un set de șase teste imposibil de realizat. Dacă se respinge acordul, el dorește alegeri generale. Iar dacă asta nu poate fi obținut, laburiștii sunt deschiși spre alte opțiuni, inclusiv un vot public cu opțiunea de a rămâne în UE. În ciuda acestui fapt, Corbyn a declarat recent că Brexit-ul nu poate fi oprit – doar ca să fie corectat de ministrul său din umbră pentru Brexit.

Ispita de a răsturna guvernul și, posibil, de a precipita alegerile îi va împinge cu siguranță pe majoritatea parlamentarilor laburiști să voteze „nu”. Nici măcar cei puțini din nucleul dur care au sprijinit-o anterior pe May în voturile pe Brexit nu mai pot fi puși acum la socoteală. Liderii grupurilor parlamentare conservatoare cred însă că pot câștiga nici mai mult, nici mai puțin de 20-30 de parlamentari laburiști, care sunt în același timp ostili față de stilul de conducere al lui Corbyn și dornici să evite riscul unui Brexit fără acord. La urma urmelor, a fost nevoie de o rebeliune a parlamentarilor laburiști pro-europeni ca să aducă Marea Britanie în proiectul european, împotriva opoziției conservatorilor duri, la începutul anilor ’70.

Doamna May și liderii grupurilor ei parlamentare conservatoare vor duce o campanie puternică pentru a forța adoptarea acordului ei, despre care ea insistă că este în interesul național. Li se va spune partizanilor duri ai Brexit-ului că respingerea acordului riscă o răsturnare în privința Brexit-ului. Parlamentarii mai puțin duri vor auzi că înfrângerea ar putea duce la un Brexit fără acord. Alții vor fi îngroziți de perspectiva unui nou prim-ministru, deoarece numărul scrisorilor de la membrii Parlamentului care cer o competiție pentru conducerea Partidului Conservator se apropie de cifra 48, necesară pentru a forța această competiție. Iar alții se vor teme chiar și de posibilitatea îndepărtată a unor alegeri anticipate, care l-ar putea aduce la putere pe Corbyn.

Totuși, este greu de conceput cum ar putea aceste argumente să atragă suficienți parlamentari ca să balanseze votul în favoarea acordului. Nicky Morgan, un fost ministru conservator și președinte al comitetului select al Trezoreriei, spune că șansele de succes sunt de 50-50. Faptul că sunt atât de mici este în mare parte vina doamnei May. Dacă ar fi fost mai onestă mai devreme despre trocul de bază, între asigurarea unui acces mai bun la piața UE și costul de a fi legați de majoritatea regulilor sale, ea ar fi putut să facă mai acceptabil compromisul ei.

Acest articol a apărut în secțiunea Marea Britanie a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Muzica de ieșire”