În noaptea de 10 august, aveam ochii ațintiți pe țară – așteptam demonstrația diasporei, cu lumini și steaguri în vânt, a conaționalilor mei truditori prin Europa, întorși mânioși acasă, împotriva unui guvern inept, care îi ține printre străini, departe de casă și de cei dragi, și care refuză să privească realitatea în față.

Aveam în minte eseul lui Stephane Hessel, un opuscul publicat în 2010, și care a făcut între timp înconjurul lumii, alimentând mișcările de protest din Spania, Grecia, Belgia, Franța sau Statele Unite – Occupy Wall Street.

Da, oamenii aceștia mulți, veniți de la mii de kilometri distanță, voiau aceeași normalitate și aceleași drepturi și libertăți și în țara lor, ca în Europa în care muncesc pentru a-și trimite câștigul acasă și pentru a contribui direct la bunăstarea unei țări care, iată, parcă i-a uitat.

Întoarcerea fiului strângător, nu risipitor – acesta ar fi trebuit să fie laitmotivul pentru un guvern responsabil, proeuropean, democratic.

Dar nu, acasă, guvernul condus, prin intermediar, de liderul așa-zis social- democrat –un personaj politic controversat– îi aștepta cu arsenalul gata de luptă, baricadat în spatele unor trupe mascate, cu plasturi peste numerele de identificare, gata pentru măcel.

Și măcel a fost, sub ochii mei și ai întregii lumi, care am urmărit, siderați, în transmisiunile în direct din Piața Victoriei, dezlănțuirea unor forțe oarbe, în fața unei mulțimi în marea ei majoritate pașnică.

Am văzut scena în care doi protestatari pașnici au apărat cu corpurile lor o femeie jandarm, atacată de brute dezlănțuite – da, acest protest a fost infiltrat de provocatori, trimiși acolo să creeze motiv pentru reprimarea violentă a demonstrației antiguvernamentale a diasporei.

Am fost martora declarațiilor bizare, în noaptea și dimineața de după protest, ale oficialităților aparent inconștiente și lipsite de orice fibră sufletească umană, care declarau că femeia jandarm are coloana vertebrala ruptă și va rămâne paralizată. A venit apoi declarația, de bun augur, a ministrului Sănătății, care a pus lucrurile la punct și a mai calmat cumva spiritele înfierbântate. Femeia

jandarm merge deci pe picioarele ei, și înțeleg că e furioasă pe colegii care au abandonat-o la greu.

Am un gust de déjà-vu – reprimarea protestelor pașnice, prodemocrație si antiguvernamentale din anii ’90, folosirea disproporționată a forței, infiltrarea de agenți provocatori în rândul demonstranților – nimic nou sub soarele României.

Presa internațională a scris pe larg despre protestul înecat în violență comandată de unul dintre cele mai corupte state din Europa, în care peste 500 de oameni au avut nevoie de îngrijiri medicale pentru rănile și suferința provocată în urma dezmățului de gaze lacrimogene, pepper spray și grenade.

La nouă zile după acel protest reprimat cu o forță disproporționată și oarbă, am auzit, în fine, scuzele unei doamne care ocupă vremelnic postul de ministru de Interne – scuze „împotriva”, și nu „față de” oameni și jandarmi (?!).

Ce nu am văzut și aștept cu înfrigurare, ca milioane de oameni din țară, este o demisie în serie, în ordinea lanțului trofic, a celor responsabili pentru aceste violențe incalificabile ale forțelor care au creat panică și dezordine și au rănit nediscriminatoriu, femei, copii, bătrâni, concetățeni pașnici ai lor.

Pe 10 august, eram la mii de kilometri distanță de prietenii mei veniți în Piața Victoriei să îi întâmpine cum se cuvine pe conaționalii noștri din diaspora. În Franța profundă, unde sunt, am stat o noapte întreagă pe rețelele de socializare și pe internet, ca să le fiu aproape.

Am văzut imaginile televizate live, pe internet, am citit cu înfrigurare și groază postările lor pe Facebook. Jandar-furia i-a urmărit până departe, pe străzile adiacente pieței, fără motiv, executând un ordin dat de cineva care trebuie să răspundă și pentru asta.

Asistăm, de doi ani, la un asalt împotriva sistemului de justiție și împotriva statului de drept, cu o majoritate parlamentară care încalcă cu bună știință orice normă de bun-simț și își apără interesele personale și de grup.

Lucrurile nu mai stau ca acum 28 de ani – am prieteni, și nu sunt puțini, care rezistă și creează proiecte prin care vom reuși să dezvoltăm țara și să ne apărăm libertatea, atât de greu câștigată, atât de amenințată azi.

Suntem mulți, tot mai mulți, în România și în afară, care gândim la fel, cărora nu ne este frică să spunem lucrurilor pe nume, care iubim libertatea și dreptatea, care avem empatie socială.

„Mais j’ai tant d’amis, j’ai la France entière”, spunea Cohen – „Am atâția prieteni, am România toată”, repet eu, și vă îndemn, așa cum îndemna Hessel, la indignare și la atitudine civică angajată.

Cred că noi, românii, am depășit paradigma acceptării fataliste a morții – paradigma mioritică. În deceniul trecut de la aderarea la marea familie europeană, s-au schimbat multe în bine în mentalul colectiv și individual.

Cred că avem dreptul, în anul centenarului de la Marea Unire, să privim spre viitor, dincolo de garnitura incapabilă de viziune care se află vremelnic la conducerea țării.

Indignați-vă pentru viitorul României, al unei țări de oameni educați, liberi și prosperi! Doar noi ne putem pune în ordine prioritățile și aspirațiile. Indignați- vă, pentru voi și copiii voștri!

Este un sentiment sănătos, care vă scoate din inerție, lehamite și neputință. Avem și ne cerem acest drept.

În rest, în atmosfera europeană a civilizației franceze, aștept demisiile, rapid, și tragerea la răspundere, în fața justiției, a tuturor celor care au ordonat și executat nelegiuirile din 10 august.