Jurnal cultural. Poezie și muzică veselă, stâlpi și stâlpnici

134
11 minute de lectură

Vineri, 3 august. După 6 seara, de fapt încă în lumina după-amiezii, începe ediția a 3-a aFestivalului „Gellu Naum”, programat mereu în jurul lui 1 al lunii, data nașterii poetului (în 1915; s-a stins din viață la 86 de ani, pe 29 septembrie 2001). În grădina Muzeului Național al Literaturii Române (MNLR), sub coroanele copacilor din jur, reunite într-o incredibil de deasă boltă verde. Perdea de iederă și pe o latură a perimetrului, opusă gardului aerat dinspre străduța înfundată prin care se ajunge aici. Atmosferă – adică – naturistă, plein-air-istă, care se va prelungi a doua zi la Comana, în satul situat la circa 40 de kilometri sud de București, unde soții Ligia și Gellu Naum și-au cumpărat cândva, în jumătatea a doua a anilor ’60, o casă cu grădină, livadă, ieșire spre lac, trăindu-și în mijlocul naturii primăverile-verile- toamnele maturității și ale senectuții.

Festivalul a fost inițiat în 2016 de monografa și editoarea operelor lui Naum, care le-a stat poetului și soției lui în preajmă în ultimele lor decenii de viață. Un omagiu adus „celui mai important poet suprarealist român”, de fapt un mare scriitor al literaturii întregi, dincolo de curente și etichete, dar fără excese evlavioase: nu s-ar fi potrivit deloc cu profilul său de nonconformist structural. La cele trei ediții au participat un mare număr de autori autohtoni din toate generațiile, în 2018 și câțiva străini, de facturi diverse, nu neapărat în descendență avangardistă, doar tradiționaliști nu! Formula se conturase – de fapt – în decembrie 2015, când a avut loc recitalul-festival de-o seară Centenar Gellu Naum (se împliniseră în vară 100 de ani de la naștere), un soi de „ediție zero”, care a prefațat evenimentul demarat în 2016, de astă dată cu susținerea logistică și financiară decisivă a MNLR, în colaborare cu Fundația „Gellu Naum”, a „discipolilor”, înființată după moartea poetului de către soția sa.

Deschidere sui generis: Ioan Cristescu, directorul MNLR, și Cristina Popescu, directoare a Romfilatelia, au lansat un terțet de timbre cu Urmuz, Geo Bogza și Gellu Naum, plus un plic special cu cei trei, sub genericul Scriitori avangardiști români (detalii – cu alt prilej). Apoi lung recital de poezie și un concert al Adei Milea, atât de populara actriță-compozitoare- cântăreață de muzică folk-rock-ingenuu-ironico-parodico-satirică (dacă e să încerc o categorisire sintetică!). Însoțită de astă dată de actrița-cântăreață Anca Hanu și de muzicianul- cu-studii-de-regie Bobo Burlăcianu, Ada Milea a oferit festivalului o prelucrare a versurilor lui Naum din Cel mai mare Gulliver, cărțulie pentru copii publicată în 1958, reeditată abia în 2013, practic necunoscută, spre deosebire de faimoasele Cărți cu Apolodor, cântate și ele, de ani buni, cu mare succes, de aceeași Ada Milea, într-o echipă cu altă configurație. Grădina Muzeului plină, la fel și străduța înfundată: lume interesantă, cu aer intelectual-boem, de toate vârstele, cu mulți copii aduși pentru Gulliver. Muzică veselă foc, pendulând între aparența „naivă” și subtilitățile de tot felul, cu multe surprize de frazare textuală și sonoră. Amuzamentul general se transformă în cereri de bisuri, așa că Ada Milea & her gang trec și la alte cântecele eroi-comico-satirice, cu ținte uneori politice, alteori – sau tot atunci! – presărate cu vulgarități atât de simpatic montate în texte încât devin finețuri ludice, perfect acceptabile. Trioul se distrează adăugând melodiilor sunete și zgomote produse de instrumente-jucării, precum și gesturi glumeț-teatrale, de interpretare actoricească, în complicitate cu publicul care râde de se prăpădește la poantele în cascadă și aplaudă în ritmurile muzicii. Oază de hărmălaie isteață în centrul orașului cufundat în tăcerea orelor târzii, de parcă în Grădina Literaturii s-ar fi-ntrupat o feerie hazlie, ca-ntr-un vis de noapte-n miez de vară (traducere aproximativă!) – căci peste București s-a lăsat între timp întunericul cald-răcoros de sub bolțile înstelate ale lui august…

Sâmbătă 4. Al doilea recital, la finele dimineții, până puțintel dincolo de amiază, pe terasa acoperită a casei de la Comana, în cerc de poeți și prieteni înghesuiți pe bănci, pe scaune și scăunele, pe scărița și pe balconetul de lemn prin care se ajunge la camera de lucru a Domnului Gellu, sau risipiți pe iarba grădinii, cu cafele, apă rece sau doze de bere. Au citit într-una dintre cele două runde, într-alta ori în ambele poetele și poeții români Ruxandra Cesereanu, Alex Cosmescu, Dumitru Crudu, Andrei Dósa, Denisa Duran, Dinu Flămând, Ioana Gruia, Mihók Tamás, Vlad Moldovan, Cosmina Moroșan, Radu Nițescu, Corina Oproae, Daniel Pișcu, Simona Popescu, Sebastian Reichmann (ultimii doi – gazde ale recitalurilor), Dan Stanciu, Saviana Stănescu și studenții Diana Barbu și Vasile Gribincea, precum și, din alte țări, cubanezul Carlos A. Aguilera, exilat în Germania, apoi în Cehia, francezul Zéno Bianu, americanul Andrew K. Davidson, trăitor temporar în București, bulgăroaica Aksinia Mihaylova și suedeza Teresa Wennberg, o parte dintre ai noștri venind și ei de dincolo de granițe, precum Cosmescu și Crudu din Republica Moldova (din – cum ar veni – partea actualmente „extrateritorială” a țării noastre), Gruia și Oproae din Spania, Stănescu din SUA, dar și Flămând și Reichmann au trăit în Franța sau mai fac încă „naveta”, Bianu, născut la Paris, are ascendență paternă românească, iar tânărul Gribincea e student basarabean la București. Lume „globalizată”! Poemele – diverse, mai toate interesante, unele patetice, altele simpatice, câteva excelente. Mi-au plăcut mult – de pildă – parabolele absurd- filozofice ale lui Dan Stanciu, construite prin reluări repetate de enunțuri modulate fantezist; sau autobiografia versificată a lui Dumitru Crudu, basarabeanul plecat prin străinătățuri, la sindrofii literare care-i hrănesc iluzia celebrității ce va să vină, mereu – de fapt – ignorat, stingher, însoțit doar de siluetele omniprezente ale unor… rațe rizibil-simbolice, de mare efect; sau un text al lui Dinu Flămând despre Parisul poeților triști, disperați, suicidari.

Înapoi în București, sâmbătă seara, în grădina MNLR, Festivalul se încheie cu un spectacol- lectură după fragmente din piesele lui Gellu Naum Insula și Ceasornicăria Taus. A fost singura secvență la care cronicarul n-a asistat, drept care nu poate depune mărturie. Trebuie să fi completat cu brio ediția a 3-a a încântătoarei povești de miez de vară țesute în amintirea „marelui suprarealist”, de fapt mare scriitor al literaturii întregi, dincolo de curente și etichete…

Mogoșanu la Mogoșoaia

Aceeași zi, aceeași seară de sâmbătă 4 august. Tai Bucureștiul în două, de la sud la nord, în mare viteză, ca să nu ratez vernisajul noii expoziții a sculptorului Laurențiu Mogoșanu,Stâlpi și stâlpnici, la Mogoșoaia.

Cuhnia, fosta bucătărie a Palatului Brâncovenesc, găzduiește constant artiști contemporani. Nu foarte frecvent întâlnită la noi, mult răspândită în lume, etalarea vizualităților recente în vechi edificii a pus la dispoziția modernității, apoi a postmodernității decoruri interesante, cu expresivități speciale, la mare distanță de neutralitatea galeriilor tip „cub alb”. Zona de la Mogoșoaia e un minunat exemplu, cu multiplele sale posibilități de expunere. Galeria Cuhnia e una dintre cele secundare de acolo, foarte „ofertantă” însă: dublu rectangulară, căci se păstrează delimitarea centrală a zonei cuptorului de altădată, printr-un zid jos, aproape demolat, din cărămizi refractare, cu planșeul puțintel sub nivelul zero la care publicul avansează pe cele patru laturi, pe „aleea” care se prelinge de-a lungul zidurilor propriu-zise ale construcției, și ele din cărămidă roșie, totul sub bolta centrală, foarte înaltă, cândva coș pentru evacuarea fumului, acum cu aspect de cupolă medievală, generic-sacrală, cu toată ironia implicită în cazul unei asemenea conversii semantice a spațiului.

De-a lungul anilor am văzut în Galeria Cuhnia nu puține expoziții remarcabile, unele excepționale, semnate de artiști precum – de pildă – Aurel Vlad, Elena Lot Vlad, Liliana Mercioiu Popa sau, nu demult, Mihai Țopescu, între mulți alții. Locul stimulează două categorii de raportări: inserția, adaptarea, continuitatea cu ambientul „arhaic” ori – dimpotrivă – contrastul, polemica vechi-nou, până la șocul care supraîncarcă lucrările actuale în sens „hipercontemporan” (dacă se poate spune așa!), mergând până la obiectualisme pop sau post-pop, asamblaje abstracte, experimente video și alte fantezii.

Propunerea cea mai firesc, mai deplin, mai subtil adaptată mini-„catedralei” în care s-a transformat fostul templu… culinar mi s-a părut aceasta, a Stâlpilor și stâlpnicilor lui Laurențiu Mogoșanu. Reputatul sculptor împletește încă o dată două dintre cele mai importante fire ale explorărilor sale, oarecum la poli opuși: corporalitatea, în direcția mult- exersată a fragmentarismului anatomic, serializant, esențialmente experimentalist, și tradiționalismul cu surse religioase, creștine, în forme – mă grăbesc să adaug – discret- esențializate, departe de emfaza atâtor „neo-ortodoxisme” autohtone și autohtonizante care au parazitat arta românească a ultimei jumătăți de secol. Acum, Laurențiu Mogoșanu a proiectat un set de opt stâlpi de lemn, de fapt din scânduri negeluite, cu fante care te lasă să vezi că sunt goi pe dinăuntru, plasați în colțurile perimetrului interior și în punctele mediane ale laturilor, plus două bare tot din lemn, de astă dată albe, șlefuite, supraînălțate cam la un metru față de planșeu, încrucișate în mijlocul suprafeței. Fragmentele anatomice folosite aici sunt capete: patru așezate sus, pe coloanele de la mijlocul laturilor, devenite astfel stâlpi-trupuri de sfinți „stâlpnici”, și șase pe tija de pe axa centrală și sub ea, pe jos, al lui Constantin Brâncoveanu și ale celor cinci băieți ai săi executați cu el odată, tăiate cu securile. Deasupra stau al tatălui și al mezinului, primul – chiar în centru, la întretăierea acestei mari cruci; dedesubt, în linie, pe aceeași direcție – ale celorlalți patru fii. Toate capetele sunt lucrate în tehnica mult utilizată de Mogoșanu în seriile sale de mâini și de picioare, din lut și rășini placate cu așchii și surcele de brad, cu aspect de sculpturi în lemn, maroniu-închis, patinate, desprinse din corpuri emaciate, sugerând suferință și vechime. Într-una dintre cele două mici încăperi adiacente vom întâlni, pe perete, schița minuțios alcătuită a expoziției, cu cercuri subțiri în locurile de amplasare a capetelor de stâlpnici și de brâncoveni, cu numele fiecăruia, ca-ntr-un proiect de arhitect pedant, cu indicații până și pentru cele mai mici detalii. Și-ți vei da seama că pânza desenată, ușor vopsită pe margini cu acuarelă, arată ca un prapor pentru cei șase martiri pe care „instalația” din Cuhnie îi cinstește.

Gândită profund și subtil, cu compoziția sa unitară, riguros asamblată, cu dense semnificații istorice și religioase, dar și cu perfectă „acoperire” creativă, plastică, lucrată cu finețe meșteșugărească, în stil perfect recognoscibil, expoziția lui Mogoșanu de la Mogoșoaia e de-a dreptul impresionantă, nu doar – cum cred că am reușit deja să dau de înțeles – pentru admiratorii din oficiu ai religiozităților artistice sau pseudoartistice de calibre mici spre derizorii…

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele