Celebrăm în aceste zile o pagină fascinantă a istoriei noastre. Sărbătorim centenarul Marii Uniri, dar comemorăm finalul unui război răvășitor, în care am intrat aproape ezitant, cu mari speranțe. Ce s-ar fi întâmplat dacă ne mențineam neutralitatea declarată în 1914? 

Ion M. Ioniță, redactor-șef Historia: Putem face un exercițiu de imaginație, să ne închipuim că rămâneam neutri, deși neutralitatea nu era o opțiune. Dacă rămâneam neutri, România nu ar fi reușit nimic. România ar fi fost vulnerabilă. Indiferent cine ar fi câștigat războiul, România rămânea vulnerabilă din punct de vedere geostrategic. Era clar că atunci nu se putea să ai această opțiune. Era clar că societatea românească nu accepta așa ceva și între 1914 și 1916 au fost multe dezbateri, dar mai ales demonstrații de stradă în fața Palatului și a Guvernului. Toată lumea înțelegea că România trebuie să intre în război pentru Transilvania. Dar dacă nu ar fi intrat în război, cred că România ar fi fost absolut insignifiantă și foarte vulnerabilă, ar fi putut să piardă teritorii sau ar fi putut să piardă suveranitatea. Să zicem că dacă ar fi câștigat Rusia, știm unde s-ar fi oprit, pentru că obiectivul Rusiei imperiale era să ajungă la Constantinopol. Un imperiu țarist victorios s-ar fi putut extinde până la granița cu Imperiul Otoman, ceea ce își și dorea Sankt Petersburgul, or, e clar că România nu ar mai fi beneficiat de ceva, într-un asemenea scenariu. Pe de altă parte, România nu ar mai fi putut să revendice teritoriile din Imperiul Habsburgic și atunci evident că nu ar mai fi primit nimic din Transilvania. Era, de altfel, foarte limpede pentru societatea românească din acea vreme că neutralitatea era o soluție temporară. Clasa politică de atunci a fost capabilă să judece condițiile geopolitice și să ia o decizie inteligentă, oportună și, mai ales, curajoasă.

Am avut o elită politică vizionară, inteligentă, care întreținea relații foarte bune în străinătate. O elită căreia îi datorăm, până la urmă, construcția României Mari? 

Am avut în epocă o elită politică inteligentă, care a reușit să își impună o viziune, să obțină solidaritatea societății, sprijinul fără de care nu ar fi putut să ducă la îndeplinire ceea ce și-a propus. Numai elita nu ar fi făcut față. E aproape unic în istoria României să întâlnești o asemenea solidaritate între elite și societate, deci un sprijin extraordinar pe care elitele românești l-au primit în condiții extrem, extrem de grele, pentru că decizia acestor elite a fost teribil de complicată. Gândiți-vă că trebuiau să aleagă, practic, între două tabere, dar ce se afla dincolo de aceste două tabere era o decizie aproape de neluat. Fie te băteai pentru Basarabia, fie te băteai pentru Transilvania. Astea au fost decizia și greutatea pe care au trebuit să le ducă oamenii din acele timpuri. Cum să judeci? Ce e mai important pentru România? Pe care frați să-i aduci mai aproape? Pe cei din Basarabia, din Est, sau pe cei din Transilvania? Și decizia a fost cântărită foarte bine, negociată extrem de bine de un premier, Ionel Brătianu, care practic a discutat doi ani cu aliații pentru a obține cele mai bune condiții pentru România și, în cele din urmă, decizia a fost luată. Dar în momentele cele mai grele, atunci când părea că totul este pierdut și că nu vom avea nici Basarabia, nici Transilvania, iată că această solidaritate extraordinară, acel sprijin pe care elitele l-au avut, și-a spus cuvântul și România a rămas în picioare. Pentru că, în toamna lui 1916 și în a doua parte a lui 1917, România putea să dispară de pe hartă. A fost un moment crucial pentru statul român. În 1916, pentru că germanii practic au alungat guvernarea română în Moldova și a fost o catastrofă militară, Bucureștiul a fost ocupat. Atunci se putea ajunge la ocuparea întregii Românii și la dispariția monarhiei, probabil și a statului român. În 1917, după revoluția bolșevică din Rusia, era clar că România rămâne izolată în fața unui pericol extraordinar, atât din partea Germaniei, cât și din partea Rusiei. Germania ne impune o pace extrem de dură. Bolșevicii încearcă să răstoarne ordinea constituțională din România, chiar organizează un atentat la adresa regelui Ferdinand, așa încât, dacă revoluția ar fi izbucnit și în România, România ar fi devenit probabil o republică sovietică. Dar acest lucru nu s-a întâmplat și este meritul elitelor românești, al populației României, al regelui Ferdinand, care dă acel decret prin care promite pământ pentru soldații țărani care nu se lasă ademeniți de propaganda sovietică. Au fost cele mai grele momente din istoria României, pe care întreaga această elită politică românească le-a traversat cu bine, spre gloria ei. 

Populația a înțeles opțiunea aleasă de elitele politice, poate, și datorită presei din epocă? 

La început, în perioada de neutralitate, a existat o dezbatere foarte aprinsă, cu o opinie publică majoritară în favoarea Franței și a Antantei și cu un grup mai restrâns care susținea pozițiile Germaniei. Ceea ce s-a reflectat și în presă. Dar majoritatea opiniei publice și a gazetelor era de partea Antantei, susțineau eliberarea fraților de peste Carpați. Pur și simplu, au fost manifestări publice, campanii de presă, iar așteptările au fost extraordinare, ceea ce se reflecta în presa vremii. Acum o sută și ceva de ani, România a intrat în război în ziua de Sântă Mărie în 1916, moment în care apare în ziarul Adevărul, de exemplu, un articol de fond cu titlul „În sfârșit, decizia a fost luată”, iar entuziasmul populației a fost extraordinar, pentru că decizia a fost așa cum opinia publică o cerea. Dacă decizia ar fi fost de intrare în război alături de Germania, nu ar fi existat această susținere a populației. Deci, iată că, pentru prima dată sau de puține ori, s-a întâmplat ca elitele și societatea să fie solidare. 

Aceleași elite politice au luat decizia ca România să fie membră fondatoare a Ligii Națiunilor, precursoarea Organizației Națiunilor Unite. O diplomație abilă, inteligentă, cu bune conexiuni externe, care-și consolida astfel țara. 

Da, este ordinea care se instaurează la sfârșitul Primului Război Mondial, ordinea internațională sub influența ideilor wilsoniene, căruia îi datorăm foarte mult. Chiar procesul Unirii începe în urma declarațiilor lui Woodrow Wilson, în 14 puncte. Trebuie să spunem foarte clar că Unirea este rezultatul unui proces european, un proces prin care România se alătură națiunilor europene și Statelor Unite ale Americii în construirea noii lumi de după Primul Război Mondial. Și România joacă acest rol, îl înțelege foarte bine, iată că are o contribuție excepțională în a stopa revoluția bolșevică – ne referim la acțiunea armatei române care alungă guvernul sovietic al Republicii Sovietice Ungare, al lui Bela Kun, și îndeplinește acest rol de gardian al frontierei de est a continentului european așa cum era atunci înțeleasă Europa și așa cum este înțeleasă și acum, când suntem în continuare în aceeași poziție geostrategică. Iar România, atunci, își joacă impecabil cărțile, este alături de marile puteri, este alături de Europa, de Statele Unite, de Marea Britanie și Franța în a construi această ordine mondială mai democratică, bazată pe dreptul națiunilor. Din păcate, istoria a fost potrivnică. Liga Națiunilor nu a reușit să păstreze pacea în Europa și al Doilea Război Mondial va fi chiar mai catastrofal decât primul. Dar, trecând prin acest trecut sângeros, iată că, după 1989, Europa revine la ideea inițială de a uni statele europene. Se conturează o Europă unită care să nu mai cunoască războiul, ceea ce se și întâmplă, pentru că cea mai mare realizare a Uniunii Europene este pacea în continentul european la care, iată, și România participă, are o contribuție esențială în păstrarea păcii, a securității, a asigurării zonei Mării Negre și a flancului estic al UE și NATO.