Jumătatea a doua a „tandemului” cultural România-Franţa

39

Se înmulţesc vertiginos în ultimele cîteva decenii şi-n ultimii ani marile etalări culturale în străinătăţuri: pe lîngă „exportul” artistic obişnuit, traduceri de cărţi, expoziţii la distanţă, spectacole pornite la drum, în turnee, se organizează tot mai des, în tot mai multe locuri pe mapamond, prezentări panoramice, naţionale. Tîrgurile de carte cu rază largă de cuprindere au ajuns să aibă la fiecare ediţie cîte o „ţară invitată” care-şi prezintă literatura şi producţia editorială, mai adăugînd şi alte dimensiuni socio-creative. Ocazional sau ritmic, în diverse puncte de pe glob se desfăşoară festivaluri prin care un stat sau un grup de state îşi înfăţişează valorile, specificul, profilul sau profilurile culturale. Au loc „schimburi” gestionate de către guverne: voi veniţi la noi şi ne-arătaţi cine sînteţi, noi descindem la voi şi ne facem autoportretul colectiv. Cu considerabile mobilizări de forţe, de artişti şi de personal auxiliar, de bugete; şi cu mare, de fapt incalculabil profit în materie de afirmare în lumea largă, de promovare a identităţii/ identităţilor proprii.

Cultura română are deja asemenea experienţe, nu puţine. Am fost ţară-„invitată specială” la multe tîrguri de carte, de pildă la Leipzig, în 1998, sau la Varşovia, în 1999, apoi, rînd pe rînd, la Jerusalim, la Madrid, la Salonul cărţii de la Paris, mai de curînd la Beijing, în 2016, şi din nou, recent, ca-ntr-un „bis” concertistic, la Leipzig, în 2018. Ne-a fost consacrată, sub genericul Gateways to Romania (Porţi către…), ediţia 1999 a Smithsonian Folklife Festival din capitala federală americană, Washington, D.C. Literatura română a fost invitata ediţiei 2005 a programului Les belles etrangères (Frumoasele străine), organizat de Centrul Naţional al Cărţii de la Paris: scriitori, traduceri, lecturi publice în mai multe oraşe franceze. Urmează desfăşurarea noastră multilaterală în cadrul Europaliei 2019, mare festival belgian de prezentare a cîte unei culturi.

Cam pe acest fundal general şi cu aceste experienţe acumulate am ajuns la schimbul franco-român al momentului. Demarat în Hexagon în 1985-1986 şi desfăşurat sistematic din 1994 încoace, proiectul e consacrat schimburilor „încrucişate” cu alte ţări sau regiuni, sub forma „sezoanelor” de cîte 3 sau 6 luni, cîteodată extinse ca „ani” întregi, alteori cu focalizări asupra „tandemurilor” de oraşe (Paris-Buenos Aires în 2011, Paris-Berlin în 2012, Dakar-Paris în 2013, în cele două puncte de pornire-sosire ale faimosului raliu automobilistic, Paris-Londra în 2015 şi Paris-New York în 2016). După ediţia Franţa-România/ România-Franţa, urmează expansiunea asupra unui întreg continent: Sezonul Africa 2020.

Formulă cu două „volete”: o jumătate găzduită de ţara-iniţiatoare, spaţiul-partener fiind chemat să se desfăşoare acolo, şi o jumătate în care cultura franceză „migrează” către statul, regiunea, oraşul din „tandem”. „Încrucişarea” la care participăm acum se întinde pe durata a 7 luni şi jumătate, încît să aibă la cele două capete datele majore ale celor două istorii naţionale: debutul a avut loc în ultimele zile din noiembrie 2018, spre celebrarea Marii noastre Uniri de la 1 decembrie, Zi naţională din 1990, iar finalul Sezonului… e programat pentru 14 iulie, data Căderii Bastiliei, în 1798, victorie a Revoluţiei şi, din 1880, Zi naţională a Franţei. Prima jumătate, cu evenimente „noastre” programate „la ei”, s-a consumat în intervalul 27 noiembrie 2018-14 aprilie 2019. Din 18 aprilie a demarat oficial jumătatea secundă, „a lor” „la noi”, de fapt chiar din ajun, de pe 17, cînd s-a deschis o primă expoziţie franceză la Bucureşti.

Nu mai insist hic et nunc asupra „legăturilor” dintre noi, a „datoriilor” reciproce, asupra afinităţilor, dar şi a „asimetriilor” dintre o mare cultură şi alta mai „marginală”, dar emancipată şi – între altele – cu importante contribuţii la efervescenţa celei dintîi. Franţa se prezintă acum cu „peste 200 de evenimente în toată România”, în contrapartidă la cele „peste 200…” ale noastre „partout en France” (conform organizatorilor).

Să vedem deocamdată cum a fost startul jumătăţii a doua, franceze, a „tandemului” nostru cultural.

Specii de spaţii: experimentalism multicultural, globalizant

Ceremoniile oficiale au avut loc – spuneam – pe 18 aprilie, cu participarea preşedintelui român Klaus Iohannis, a unor miniştri, ambasadori, reprezentanţi ai ambelor ţări. În zilele de după dramaticul incediu de la Catedrala Notre-Dame din Paris, preşedintele francez Emmanuel Macron n-a putut veni la Bucureşti. Pagina de Internet a proiectului ,broşurile-program, întreaga campanie de promovare poartă în frunte texte ale celor doi şefi de state.

La concret, făcînd inventarul evenimentelor culturale propriu-zise, ne-ntoarcem în după-amiaza zilei de miercuri 17 aprilie, cînd a avut loc deschiderea, la Muzeul Naţional de Artă al României, în Palatul Regal, a expoziţiei Specii de spaţii, precedate de o dezbatere tip „masă rotundă”. Două săli foarte spaţioase, adînci, monumentale, puse la dispoziţie pentru o prezentare a artei franceze şi internaţionale contemporane, într-o selecţie din colecţia de artă a reputatei Société Générale, grup financiar activ şi în România din 1999, după achiziţia Băncii Române de Dezvoltare, astăzi BRD Société Générale, inclusiv cu sprijin pentru cultură, chiar cu un centru specializat, Rezidenţa BRD Scena9, unde sînt organizate evenimente diverse (în zona Grădinii Icoanei). Toate marile companii ale lumii au achiziţionat în timp lucrări de artă de valoare, cu profit mai întîi de imagine, căci „obrazul subţire cu cheltuială se ţine”, dar se poate vorbi şi despre investiţii serioase în asemenea „depozite” de „bunuri simbolice” (cum le-a numit un celebru sociolog francez).

Selecţia din expoziţie şi opţiunea pentru titlu i-au aparţinut tînărului curator-invitat, Mihnea Mircan, român cu carieră internaţională, în trecere şi prin Hexagon, trăitor o vreme în Belgia, ajuns actualmente la Antipozi, tocmai în Australia. Specii de spaţii e o carte a lui Georges Perec, excentricul prozator care a scris şi Dispariţia, romanul din care lipseşte… o vocală, „e”-ul! Sintagma care sugerează o organizare „darwiniană” a toposurilor e generoasă şi totodată îndeajuns de generală pentru a primi sub umbrela sa aproape orice: pictură şi desen, sculptură şi alte obiecte, fotografii şi proiecţii video, foi de hîrtie de corespondenţă afişate pe un perete lateral – toate au legătură cu spaţiul, îl explorează, îl ocupă, îl definesc, chiar şi prin opoziţie, în cazurile extrem-simbolice şi abstractizante. Artiştii aleşi, cîţiva dintre ei seniori, majoritatea tineri născuţi în anii 1970-1980: Farah Atassi, Danica Dakic, Philippe Decrauzat, Branco Dimitrijevic, Bernard Frize, Laurent Grasso, Gottfried Honegger, Peretti Kekarainen, Imi Knoebel, Didier Marcel, Jonathan Monk, Wilhelm Mundt, Vik Muniz, Otobong Nkanga, Aleix Plademunt, Julien Previeux, Florian şi Michael Quistrebert, Philippe Ramette, Joe Reihsen, Vvivian Sassen, Marjan Teeuwen şi Guy Tillim. Listă de nume semnificativă şi în sine, ca „defilare” a lumii multiculturale, multinaţionale a artelor vizuale globalizante: francezi în parte, alţii veniţi către Paris ori către alte regiuni ale Hexagonului de pretutindeni, stabiliţi acolo sau migranţi, cu cariere expoziţionale peste tot, de astă-dată şi la Bucureşti, în „micul Paris”.

Inevitabil eclectism al lucrărilor, toate interesante, incitante, cîteva seducătoare ori amuzante fie prin idei, prin „conceptualismele” adoptate, prin „găselniţele” lor cu miez, fie prin rafinamentele de „meşteşug” plastic, deşi intenţia curatorială nu e nicicum clasicizantă, „academizantă”, dimpotrivă: ni se dă în expoziţie un rendez-vous cu experimentalismul dezlănţuit al postmodernităţii vizuale a zilelor noastre.

Surprizele româno-franceze/ franco-române (1): Eli Lotar

Două mari surprize au ticluit curatorii generali ai Sezonului…, Jean-Jacques Garnier şi Andrei Ţărnea, şi cine-i va mai fi consiliat: româno-francezii/ franco-românii Eli Lotar şi Gherasim Luca, protagonişti ai unor expoziţii monografice.

Despre cel dintîi ştim – ştiam! – foarte puţin. Fotograf, fiu nelegitim al lui… Arghezi! Născut în 1905, stins din viaţă la doar 64 de ani, în 1969. Se stabileşte de timpuriu la Paris, tînăr şi frumos, cum îl arată o imagine-portret realizată nu se ştie de cine, cu bărbia în piept, parcă a refuz, căci a fost şi el un nonconformist, în linia epocii. Intră în cercurile artistice, de avangardă de pe malurile Senei, îl atrag noile tehnici ale perioadei, în primul rînd fotografia, mai tîrziu şi filmul în mişcare. Va face o uimitoare carieră printre vedete, vedetă el însuşi, cunoscut în Franţa şi prin alte colţuri ale lumii, mai puţin – sau deloc – la noi.

Artist – pe de o parte – de avangardă moderată, de cadraje ingenioase, în gros-planuri care „abstractizează” peisajul citadin, imobilele, acoperişurile, dar şi – pe de altă parte – îndrăgostit de oraş, pe care-l fotografiază şi cu bucurie, şi cu inima strînsă în faţa sărăciei din cartierele mizere, căci şi-a asumat şi el o perspectivă socială, uneori şi politică, asupra lumii din jur, de unde, mai tîrziu, imaginile de la mitinguri sindicale şi din toiul unor mişcări de mase franceze ori spaniole. Alte călătorii îl duc pe mări şi oceane, drept care pozează corăbii, pînă-n Grecia, pe Acropole şi în Atena contemporană lui ori în Olanda, pe şantierul giganticului stăvilar care va închide Marea de Sud, „Zuidersee”, fotografiată alături de Joris Ivens, care filma. Prinde gustul şi-i va fi cameraman şi lui Luis Buñuel. Fixexază pe peliculă spectacole de avangardă ale lui Antonin Artaud şi ale lui Roger Vitrac. Altă celebritate cu care colaborează şi se şi-mprieteneşte e Giacometti, căruia-i pozează lucrările, „pozîndu-i” la rîndul său pentru un foarte expresiv bust pe care-l vedem într-o imagine din expoziţia pe care Sezonul… ne-o oferă la Muzeul Colecţiilor, coproducţie între parizienele Centre Pompidou şi Jeu de Paume, care au gîndit expoziţia în variantă franceză, şi Muzeul Naţional al Literaturii Române, responsabil cu transplantarea şi extinderea bucureşteană, plus publicaţiile însoţitoare: catalogul-album Eli Lotar şi un foarte interesant volum de Scrisori/ Lettres 1924-1926, din perioada stabilirii în Franţa (pregătite pentru tipar de echipa Editurii Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2019, cu concursul curatoarelor franceze Damarice Amao, Clément Chéroux şi Pia Viewing; traducerea textelor din franceză: Doru Mareş).

De văzut neapărat, de citit, de reflectat, de asimilat din perspectiva noastră. Un remarcabil artist vizual româno-francez/ franco-român şi… fiu al lui Arghezi!

Ion Bogdan Lefter
Ion Bogdan Lefter este scriitor, critic literar, analist cultural şi politic, profesor la Universitatea din Bucureşti, fondator şi conducător al revistelor „Contrapunct”, „Observator cultural” şi „aLtitudini”, fost director al Editurii Litera, fost director în România (Bucharest bureau chief) al postului american de radio Europa Liberă, secţia română.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele