Problema politicii externe a UE

Prea mult bagaj istoric

51
7 minute de lectură

Charlemagne

Ediția Tipărită | Europa

17 aprilie 2019

CÂTEVA AVIOANE de luptă Mirage 2000 au decolat de la o bază aeriană din N’Djamena, capitala Ciadului, în 3 februarie, și au zburat la nord, peste savana și Sahelul dezolant, spre deșertul Sahara. Acolo, avioanele franceze au bombardat o coloană de aproximativ 50 de camioane care transportau rebeli, la sud de frontiera libiană. Acțiunea Parisului nu a fost coordonată cu restul UE, ci cu guvernul brutal al Ciadului și cu Khalifa Haftar, seniorul războiului din Libia, care controlează părți mari din țara sa. Azi, Franța încă îl sprijină pe generalul Haftar când acesta bombardează „guvernul de consens național” post-Gaddafi de la Tripoli. Pe 10 aprilie, Parisul a blocat o declarație a UE care îl îndemna să se oprească, înfuriindu-și aliații europeni.

Africa se mișcă, iar Asia e în ascensiune. Președintele Donald Trump a exprimat îndoieli în privința alianței transatlantice. Cota Europei raportată la populația și la avuția lumii se micșorează. Și totuși, UE încă generează 22% din PIB-ul global, iar membrii săi încearcă să acționeze mai unitar. În 1993, UE a stabilit un mecanism pentru o „Politică Externă și de Securitate Comune”. În 2011, a creat „Serviciul European de Acțiune Externă”, configurat ca un corp diplomatic, și un „înalt reprezentant” pentru a-l conduce (în prezent, postul este ocupat de italianca Federica Mogherini). În deceniul care a trecut, UE a realizat un acord de diminuare a ambițiilor nucleare ale Iranului și s-a ocupat de pirații de lângă Cornul Africii. În februarie, a ținut primul summit cu Liga Arabă, iar pe 9 aprilie, a folosit din nou un limbaj dur la summitul cu China. Noua sa „Cooperare Structurată Permanentă” oferă un cadru pentru apărarea reciprocă și inspiră discuții despre o „armată europeană.”

Așa cum arată totuși evenimentele recente din Nordul Africii, această cooperare încetează atunci când se izbește de impulsurile naționale. Franța are interese petroliere în zona din Libia controlată de Generalul Haftar și se consideră responsabilă în privința fostele sale colonii din sud, cum sunt Ciadul și Mali. Interesele Romei se concentrează pe Tripoli și pe coasta mediteraneeană, care este un focar de imigrație. Așa se face că Franța îl sprijină pe generalul Haftar, iar Italia sprijină guvernul libian. Europa este divizată. La fel, la recentul summit cu China, UE s-a dezis de creșterea legăturilor bilaterale dintre statele sud și est-europene și Beijing. Iar luna trecută, obiecțiile Italiei au împiedicat UE să sprijine revolta populară din Venezuela.

Crizele care se produc mai aproape de casă sunt și mai problematice. UE a fost „irelevantă” în conflictul din Siria, spune disperat un diplomat european, Germania încă promovează NordStream2, un gazoduct care va consolida puterea Rusiei asupra unor țări ca Polonia; Spania subminează eforturile de a îndruma statele balcanice spre apartenența la UE, ea sprijinind totuși apartenența Turciei, în timp ce Austria se opune visceral, iar alții au îndoieli. Misiunile externe ale UE rămân inferioare celor ale principalelor ambasade naționale ale sale, iar întâlnirile lunare ale doamnei Mogherini cu miniștrii de externe din UE sunt încercări de a găsi un numitor comun. Progresul lent spre achizițiile comune de apărare și lipsa unei doctrine comune fac ca discuțiile, chiar vagi, despre o armată europeană să fie ridicole.

Politica externă și de securitate comună funcționează încă pe unanimitate. Ea poate adopta poziții doar dacă toate cele 28 de state membre ale UE sunt de acord. O propunere inteligentă este să se adopte „un sistem de vot al unei majorități calificate” pe politica externă, ceea ce i-ar permite UE să acționeze, în pofida minorității de încăpățânați. Dar asta nu rezolvă totul. În probleme la care acest sistem se aplică deja, precum piața unică, statele membre tind să găsească subterfugii pentru a păstra unanimitatea. Atunci când nu o fac, deciziile se pot dovedi conflictuale. În 2015, statele central-europene pur și simplu au ignorat un vot care le impunea preluarea unor cote de refugiați.

Să privim la arhitectură pentru a vedea reprezentarea problemei. Serviciul diplomatic al UE este găzduit într-un bloc de birouri modern și tern, la Bruxelles. Ministerul de Externe al Franței are sediul într-un palat a cărui construcție s-a încheiat în 1855, cu pompa celui de-Al Doilea Imperiu; Palazzo della Farnesina, din epoca fascistă, de la Roma, le-a fost predat diplomaților italieni în 1940, când tancurile italiene mărșăluiau prin nordul Africii; ministerul de externe austriac e găzduit de un edificiu din epoca habsburgică. Și cum să găsești o identitate europeană comună la Ho Și Min City, în Vietnam, unde consulatul Franței ocupă o splendidă vilă colonială, în timp ce britanicii și germanii se înghesuie în clădiri de birouri urâte? Clădirile spun ceea ce nu pot spune diplomații: politicile externe europene au rădăcini diferite, vechi de secole, ele nu pot fi unificate ușor.

Inacțiunea concretă

Istoria este elefantul din cameră. Franța și Italia nu pot să cadă de acord asupra Libiei, deoarece ambele o văd ca aparținând sferei lor de influență. Încă de la Înțelegerea „Racconigi”, un acord cu Rusia din 1909, Italia s-a îndepărtat sporadic de pozițiile de politică externă vest-europene; împotrivirea ei de a se alătura corului privind Venezuela face parte din această tradiție. Scepticismul Spaniei față de fragmentări regionale, precum Kosovo, este înrădăcinat în lupta de secole pentru păstrarea Cataloniei. Moștenirea sa maură o transformă într-o punte între Europa și lumea islamică, inclusiv Turcia, în timp ce Austria nutrește vechi temeri ale invaziei otomane care ajunsese la porțile Vienei. Rezervele Germaniei față de puterea militară își au originea în secolul XX, iar țara are un anumit atașament romantic față de Rusia – martoră fiind „Ostpolitik” a lui Willy Brandt, de apropiere față de Uniunea Sovietică – ceea ce îi alarmează pe polonezi. Iar dacă cei din Europa Centrală sunt naivi în privința interferenței Chinei, asta se datorează, în parte, legăturilor istorice pe care le au cu Beijingul, acesta sprijinindu-i, de pildă, pe cehi în timpul invaziei sovietice din 1968.

Instinctele de politică externă ale statelor membre UE au fost făurite prin experiența invaziilor, a distrugerii sau a amenințării cu acestea. Sfidările de azi – ascensiunea Chinei sau criza imigrației, de pildă – sunt dramatice, dar nu într-o măsură suficientă pentru a construi un discurs unitar al  UE. Astfel, politica externă a UE rămâne exasperant de slabă, limitându-se la îndemnarea capitalelor naționale spre un acord și sprijinindu-le inițiativele ad-hoc. Peste o generație sau două, aceste experiențe comune s-ar putea să creeze o cultură de politică externă comună. Dar lumea se schimbă mai repede de atât. Europa se va chinui să scape de trecutul ei înainte de a întâmpina viitorul.


Acest articol a apărut în secțiuna Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Bagaj diplomatic”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele