Alte spectacole din bilanţul anual al Festivalului Naţional de Teatru 2018. Acum – montări ale regizorilor Bocsárdi László şi Radu Afrim.
Alice – teatru-paradă de personaje-concert rock experimental
O formidabilă Alice a creat Bocsárdi László la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu-Gheorghe, pe care-l conduce. „Adaptarea liberă” după cele două cărţi celebre ale lui Lewis Carroll e semnată de Benedek Zsolt.
„Complicitatea” publicului fiind asigurată, căci cine n-o ştie pe „Alice din Ţara minunilor” şi „din oglindă”, spectacolul preia personajele ştiute, fără să mai fie nevoie ca „subiectul” să fie parcurs „ca-n poveste”, fără teama că „infidelitatea” transpunerii ar risca vreo neânţelegere. Alice şi celelalte persoane şi lighioane care-i apar în cale desfăşoară în faţa noastră o altă „poveste”, imaginată de Benedek şi Bocsárdi, vizual-auditivă, fantast-sinestezică, cu două pretexte/ tehnici de scenarizare. În primul rând, ceea ce vedem pe scenă e un soi de „prezentare a personajelor”, jucată teatral, interpretată complex, foarte solicitantă pentru actori, dar cu sugestii – de fapt – de „paradă” de costume, de siluete bizare, de figuri ale imaginaţiei. În al doilea rând, totul se petrece pe fundal muzical, însă nu ca-n feeriile de altădată, în care Alice şi alţi eroi de basm au tot „baletat” pe scenele şi pe ecranele cinematografice ale lumii, ci, şocant, strident (spectatorilor fiindu-le distribuite, la accesul în sală, dopuri de burete pentru urechi, antifonante!), contaminant, în cheie rock-experimentală, cu membrii trupei sZempöl Offchestra performând „live”, de-o parte şi de alta a „cutiei” către care privim ca spre „cubul” generic al artei de galerie – şi aici alb, dar cu multiple variaţii generate de proiecţiile gândite de Bartha József, artistul-scenograf cu care Bocsárdi lucrează de mulţi ani, şi de Rancz András, autor al „efectelor vizuale”.
Rezultatul e o combinaţie foarte specială de teatru-concert-paradă de costume, de „modă” generată de fantezie, dar şi de psihicul profund, de pulsiunile subconştientului, care irup către noi în forme când crude, înspăimântătoare, când graţioase ori vesele, de tot caraghioslâcul. Contribuţii importante în spectacol au şi autoarea costumelor, Kiss Zsuzsanna, şi coregrafa Bezsán Noémi.
Posibile repere „comparatistice”: desfăşurările de personaje-deghizări din montările de acum câţiva ani ale tandemului Victor Ioan Frunză-Adriana Grand cu Scene din viaţa insectelor, după Karel Čapek, la teatre din Ploieşti („Toma Caragiu”) şi Bucureşti (Centrul pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”), sau ampla secvenţă rock din Faust-ul de la Sibiu al lui Silviu Purcărete.
Obligatoriu de menţionat distribuţiile, de clasă. Actorii: Beczásy Áron, Benedek Ágnes, D. Albu Annamária, Derzsi Dezső, Erdei Gábor, Gajzágó Zsuzsa, Kolcsár József, Korodi Janka, Kovács Kati, Mátray László, Nagy Alfréd, Pál Ferenczi Gyöngyi, Pálffy Tibor, P. Magyarosi Imola, Rácz Endre, Szakács László, Szalma Hajnalka, Vass Zsuzsanna. Şi muzicienii din sZempöl Offchestra: Bocsárdi Magor, Ferencz Áron, Gáspár Álmos, Kónya-Ütő Bence, Vitályos Lehel.
Prin această Alice de mare performanţă, László Bocsárdi, subtilul regizor de viziune blânde de până nu demult, continuă să avanseze într-o direcţie radical-experimentală, ca-n montările după Caligula sau Maestrul şi Margareta din ultimii ani, în ipostaze complicate, contorsionate, indescifrabile până la capăt, tulburătoare.
Lumea ca beţie continuă
Radu Afrim a fost „campionul” ediţia 2018 a FNT, cu cele patru montări din stagiune selectate. Despre Beţie şi Wolfgang – în continuare. Celelalte două: Despre oameni şi cartofi, pe scenariu propriu, la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu-Gheorghe şi Rabenthal după Jörg Graser, la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara.
Beţie, după rusul cu carieră internaţională Ivan Vârâpaev (transcris pe meridiane diverse şi în „materialele de promovare” româneşti şi Viripajev sau Vyrypaev, adică… În transliterări variate!), cu Compania „Tompa Miklós” a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, generalizează ideea „derivei” alcoolice care – se ştie – face să cadă barierele autocontrolului, eliberează monştrii abisurilor interioare şi scoate la iveală toate secretele fiinţei umane. Grupul de personaje convocate în piesă, alese ca „exponenţi” ai unor categorii umane, de vârstă, psihologice, profesionale, se transformă, prin angrenarea în delirul cel bahic (şi cu alte băuturi decât anticul vin!), într-o umanitate în mic, proiectând povestea în parabolă. Probabil că textul gradează lucrurile, pe măsură ce beţia se instalează. Radu Afrim a avut ideea de a o declanşa aproape instantaneu, imediat după „prologul” de prezentare a protagoniştilor, când unul dintre bărbaţi, în rol de Bachus parodic, aduce lăzile cu sticle şi carnavalul porneşte, comic la-nceput, din ce în ce mai grotesc apoi, până la momente violente, sadice, de desfrâu general, de disperare, de prăbuşire şi – în sens invers – de împăcare, de iubire, de catharsis. Totul – învăluit în aburii alcoolului şi ai muzicii languroase, de café-concert, a tandemului Boros Csaba (pian)-Kostyák Márton (contrabas), cu intervenţii, din când în când, ale vocalistei Kásler Magda, care marchează „tablourile” spectacolului prin prelucrări înţelept-ironice de cântece folclorice la temă.
Decorul, al aceluiaşi Bartha József, pune la dispoziţie elementele permutaţionale de care regizorul are nevoie pentru a roti în stilul său caruselul personajelor, cu câte o surpriză scenografică amuzantă, alături de cele „plantate” de Afrim în text, prin jocuri de cuvinte sau aluzii culturale ori politice. Costumele, vestimentaţie contemporană, dar cu soluţii care să permită lepădarea treptată: Orsolya Moldován. Mişcarea de scenă, complexă: Dabóczi Dávid. Pe jos, peste tot – pământ presărat aproape imperceptibil la-nceput, din ce în ce mai folosit mai târziu pentru maculare, prin tăvălire, transformat în noroi şi în materie elementară, „primordială”. Personajele se vor „sfâşia”, la propriu şi mai ales la figurat, se vor „despuia”, până la nuditatea generală, expusă necruţător, cu intens efect emoţional.
În distribuţie: Kádár Noémi, Gáspárik Attila, Nagy Dorottya, Bokor Barna, Kovács Botond, B.Fülöp Erzsébet, Galló Ernő, Berekméri Katalin, László Csaba, Moldován Orsolya, P. Béres Ildikó, Kádár L. Gellért, Bartha László Zsolt, Simon Boglárka, Varga Balázs, Ruszuly Ervin.
Încă un Radu Afrim – adică – de mare calitate. Regizorul ştie să fie mereu personal, recognoscibil de la o poştă, cu tot cu panoplia sa de teme, obsesii, tipuri caracteristice, manierisme stilistice. Aici, din nou – fără scăpări, la vârf.
Wolfgang o sechestrează pe Fabiana
Mai „manierist” (dacă tot am folosit vocabula, frecventă în comentariile despre montările lui Afrim) e Wolfgang, după textul canadianului de origine greacă Yannis Mavritsakis, montat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Caz de sechestrare de persoană, a unei fetiţe, Fabiana, de către un adolescent, Wolfgang, din categoria celor dezvăluite de presă drept aberaţii comportamentale, de interes mai ales pentru „mediile” tabloide. În „manieră” proprie, Afrim construieşte un univers încărcat, barochizant, cu multe elemente componente, cu ajutorul scenografului Romulus Boicu şi al creatoarei de costume Erika Márton, pe toată deschiderea scenei şi pe verticală, pe două-trei „etaje” de joc: un Trabant vechi în care fata va sta închisă, alte cutii, dulapuri, un frigider, figuraţii ale sechestrării, chiar şi ale exincţiei, ale claustrării post-mortem, „între patru scânduri”, cu aranjamente florale care pot fi şi aniversare, şi funebre. Personajele pătrund şi ies din scenă din lateral şi de sus, strecurându-se printre piesele decorului, intră în Trabant, se-ntind în cutiile-sicrie, se-agită între efervescenţa pozitivă, tinerească, şi zbaterea agonică, apocaliptică. Cu toate celelalte ingrediente caracteristice: gag-uri de situaţie sau doar discursive, momente muzicale, surprize gestuale ori scenografice în cascadă.
Şi aici – neapărat, distribuţia, expresivă, supusă unor grele solicitări actoriceşti, gimnastice, muzicale: Cătălina Bălălău, Florin Hriţcu, Andrei Merchea Zapotoţki, Mircea Postelnicu, Loredana Grigoriu, Emanuel Becheru, Cristina Mihăilescu, Valentin Florea, Sabina Brânduşe.
Pe scurt – Radu Afrim!
