Jurnal cultural. Coriolanus, îngeri în America şi altele…

99
7 minute de lectură

Coriolanus: o „megaproducţie”

În afara selecţiei din stagiunea 2017-2018, Festivalul Naţional de Teatru a inclus şi o premieră-eveniment: Coriolanus, montare a lui Alexandru Darie după piesa lui Shakespeare, la Bulandra.

Pregătit îndelung, deci mult-aşteptat, spectacolul e o veritabilă „megaproducţie”. Cum se ştie, Liviu Ciulei a transformat cândva, cred că spre finele anilor 1970, fosta sală de festivităţi a Şcolii centrale de fete, de lângă Grădina Icoanei (astăzi purtătoare a numelui „Toma Caragiu”, sediul principal, de la Podul Izvor, devenind chiar Sală „Liviu Ciulei”), în spaţiu de joc flexibil, cu public pe trei laturi ale sale. Acum, regizorul şi scenograful Octavian  Neculai au regândită încă o dată locul pentru acest Coriolanus (piesă cunoscută la noi drept Coriolan; Shakespeare a folosit – într-adevăr – numele cu terminaţia sa latinească): au acoperit zona de amfiteatru „clasic” păstrată de Ciulei cu o pasarelă înaltă, cu căi laterale de acces, iar publicul a fost dispus într-un „U” invers, cu câteva rânduri de scaune amplasate în partea opusă, în spatele fostei scene italieneşti. Totul vopsit în negru apăsător şi pe fundal sonor tensionat, împletit cu zgomote, vuiete, ţipete neliniştitoare, frisonante, şocante, deopotrivă muzica şi „sound design”-ul fiind semnate de Cristian Lolea, tânărul compozitor pe care Adrian Enescu, colaborator la multe montări ale lui Alexandru Darie, l-a lăsat „legatar” al său (Lolea a finalizat discul compact cu suita de prelucrări după Bach folosite în spectacolul de mare succes Bach Files, ultima creaţie scenică a tandemului Darie-Enescu). Într-o viermuială permanentă, tensionată şi ea, şocantă şi ea, în scenă intrând şi ieşind în grupuri mici şi mari, în coloane mărşăluitoare sau în alergare sau de-a buşilea aproape 70 de actori! – îmbrăcaţi de Lia Manţoc în negru şi-n alb, extremele simbolisticii cromatice funebre, rău-prevestitoare, tragice.

Piesa shakespeariană, adaptată de regizor după traducerea recentă semnată de Horia Gârbea şi George Volceanov (cu mici inadecvări şi stridenţe de care nu se poate şti cine dintre cei trei e responsabil), dezvoltă un subiect de istorie romană şi o problematică legată de putere: ascensiunea însoţită de adoraţia vulgului, victoria şi înfrângerea în luptă, prăbuşirea popularităţii, cinstea şi trădarea, umilinţa şi moartea ca sacrificiu aproape ritual, spre satisfacţia cinică a conspiratorilor şi în urletele bestiale ale massei. Povestea are şi lungimi obositoare, agitaţiuni deranjante, zbateri, lupte, cascadorii, zgomote cam stridente. Corp-ansamblul compus din actriţe şi actori tineri, supuşi unor serioase solicitări fizice şi de sincronizare motrică, se achită cu devotament. Interpreţii rolurilor mai ample ies – fireşte – în evidenţă: Radu Amzulescu, expresiv în în scaunul său rulant, Camelia Maxim, mama încântată, apoi disperată a protagonistului, Romeo Pop în „prim cetăţean” al Romei și Antoaneta Cojocaru într-„al doilea”, Ionel Mihăilescu şi Gheorghe Ifrim, tribunii trădători, Ana Ioana Macaria, Dan  Bădărău, Constantin Dogioiu şi Elias Ferkin în roluri milităroase, Simona Pop, tânără soţie a lui Coriolan. Deasupra tuturor, într-o compoziţie de mare complexitate, pe toată gama, de la jocul de nuanţe fine, şoapte şi încremeniri şi până la impunătoare „transportări” emoţionale, cu dezlănţuiri corporale şi vocale care-i pun în valoare şi datele de constituţie personală, şi talentul remarcabil – Şerban  Pavlu în Coriolanus, rol mare, de – deocamdată! – vârf de carieră.

Creaţie imperfectă, căreia i se pot face nu puţine reproşuri, dar ele trebuie să fi fost incluse – aşa-zicând – în calculul prealabil de costuri şi beneficii: când lucrezi cu proporţii mari nu mai sunt atât de importante finisaje, ci efectul general, tabloul întreg, „fresca”. Alexandru Darie mai are în bilanţ mari montări istorice, shakespeariene sau pe texte ale altor dramaturgi, de n-ar fi să amintim decât Anatomie. Titus. Căderea Romei după Heiner Müller (din 2003, tot la Bulandra). Acum plusează şi mai şi. Rezultatul se va ţine minte, începând cu impresionantul rol al lui Şerban Pavlu, care urcă astfel în galeria selectă a actorilor mari.

Îngeri în America transmis în direct

Un experiment a fost transmiterea în direct, pe un ecran ca de sală de cinema, a spectacolului cu Îngeri în America pus în scenă, după extraordinara piesă-fluviu a lui Tony Kushner, de către Victor Ioan Frunză la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în două seri consecutive. Se anunţase deplasarea trupei la festival, însă trebuie să fi intervenit dificultăţi insurmontabile, drept care s-a ales soluţia „reproducerii instantanee la distanţă”.

Montarea fiind ea însăşi o reluare a celei bucureştene, de la Teatrul Metropolis, tot în reprezentaţii-pereche, în două seri una după alta (cu pauze!). Tandemul Victor Ioan Frunză-Adriana Grand (scenografia, costumele, picturile din fundal) a reluat porţiuni din prima versiune, de pildă apariţiile îngerului cu aripi alcătuite din aglomerări de sticle de plastic uzate sau scenele „de muzeu”, dar a gândit în rest o variantă epurată. Improvizaţia a dat idee de anvergura proiectului, pe măsura colosalelor viziunilor ale lui Frunză, dar n-a oferit cele mai fericite condiţii de receptare, probabil în primul rând din cauza transmisiunii video, care n-avea cum să capteze tridimensionalitatea de la faţa locului, dar nici n-a putut adăuga un „cinematografism” propriu-zis, căci aspectul a fost, prin forţa împrejurărilor, de „teatru tv”, fără ca montarea să fi fost gândită ca atare: lungile prim-plan-uri n-au permis cuprinderea, din fotoliile de la Bucureşti, a întregii scene, sonorul fără „adâncimea” spaţialităţii a sunat uneori fals, pentru publicul românofon intervenind şi decalajul dintre pronunţii şi traducerea prin titrare.

În distribuţia clujeană – actori de nivel remarcabil, în frunte cu Zsolt Bogdán şi, în rolul principal, cu Péter Árus, secondaţi de Éva Imre, Balázs Bodolai, Ervin Szűcs, Emőke Kató, Szabolcs Balla, Tekla Tordai.

Rămâne nu atât experimentul reluării prin „reduplicare” video la distanţă, ci al „replay”-ului montării de la Metropolis, o capodoperă scenică de descris şi de analizat în sine. A făcut parte din selecţia FNT – acum un an sau doi sau trei?!

…şi altele

Nu mai reiau ce-am scris despre Pescăruşul lui Andrei Şerban în alte bilanţuri festivaliere. Întrucât se prezintă scenografic „poveristă”, cu decor minimal (câteva scaune, alte mici obiecte), excepţionala producţie unteatru Bucureşti e uşor de transportat şi de adaptat la orice spaţiu disponibil, aşa că a tot intrat în acest an în programele mai multor reuniuni de gen din ţară, precum şi – evident! – în selecţia de stagiune.

Au fost în FNT 2018 şi spectacole pe care le-am ratat, deşi mi-aş fi dorit să le văd: o dramatizare după Eréndira… a lui Gabriel Garcia Marquez, în regia lui Yuri Kordonsky (cu trupa Teatrului German de Stat din Timişoara) Hamletul lui Victor Ioan Frunză (de la Metropolis), Shylock-ul după Gareth Armstrong, prelucrare shakespeariană, pus în scenă de Horaţiu Mălăele (la Comedia bucureşteană), cele două Afrim-uri menţionate săptămâna trecută, pe lângă tot două văzute şi comentate, Mamă, mi-am pierdut mâna! de o Maria Kontorovich, montare Alexandru Mâzgăreanu (la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ), şi altele, şi altele. Plus Povestea prințesei deocheate, sub semnătura lui Silviu Purcărete, jucată doar la Sibiu, pentru cine a putut face drumul în zi de festival bucureştean!

Plus conferinţele, dezbaterile, proiecţiile de filme cu piese sau repetiţii, lansările de cărţi şi ce s-a mai întâmplat la „sediul” ediţiei, în Hanul Gabroveni al ARCUB-ului. Ediţie plină, bogată, cu bossă de mare-festival-mare…

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele