Jurnal cultural

Mini-retrospectiva graficianului

O restanţă: în ianuarie-februarie a fost deschisă la Muzeul Naţional al Literaturii Române – sediul din Calea Griviţei o expoziţie Mircia Dumitrescu (vernisaj: 15 ianuarie 2019), cu o detaliere tipologică pe afiş: „grafică de carte/ gravură/ pictură/ sculptură/ proiecţie”. În sala de la parter, în dreapta, în adâncimea clădirii, şi pe lungul culoar care duce într-acolo. Pe afiş a fost trecut şi pretextul: „Ziua Culturii Naţionale/ 15 ianuarie 2019/ Ziua lui Mihai Eminescu”. De unde prima „specie” menţionată, grafica de carte, Mircia Dumitrescu fiind – de fapt – grafician-grafician, şi de carte, dar desenator în toată puterea cuvântului, mare maestru, şi cu alte direcţii de exprimare, mai ales ca sculptor. Apoi, pe acelaşi afiş: gravura, pe care o practică şi pictorii, şi alţi „vizuali”, dar mai ales – iarăşi – graficienii-graficieni.

Acum „de carte”, în primă poziţie în enumerare, dat fiind pretextul: cum se ştie Mircia Dumitrescu a îngrijit grafic ediţia facsimilată a manuscriselor lui Eminescu, în 38 de volume mari (Fundaţia Naţională pentru Artă şi Ştiinţă, 2005-2009). De Ziua poetului şi a „Culturii Naţionale”, pe care toate instituţiile de stat din domeniu sânt obligate s-o marcheze, Muzeul Literaturii îl va rugat pe artist să improvizeze ceva, în centrul sălii fiind instalată seria cu caietele eminesciene reproduse anastatic. (În paralel, vernisată tot pe 15 ianuarie – expoziţia cu „cărţi arse”, Laboratorul memoriei, a lui Vlad Basarab, recenzată în Jurnalul cultural nu chiar imediat, însă oricum mai prompt…)

Mircia Dumitrescu a onorat Ziua Culturii şi prin lucrările înşiruite pe peretele plin, cel din dreapta, al culoarului (stânga fiind a ferestrelor): grafică-gravură de „ilustrare” a unor mari opere literare ori – mai corect spus – desene „inspirate” de ele. Prolific, cu lungi decenii la activ, astăzi septuagenar (şi, peste 2 ani, octogenar!; n. 1941), el a „ilustrat” – da! – multe cărţi şi probabil în maniere diferite, genul fiind polimorf, versatil, dar şi-a constituit de mult o stilistică recognoscibilă, cu liniaturi aglomerate, cu ştraifuri şi suprafeţe negre, cu personaje conturate ferm, adesea colţuroase, cu ambiguităţi căutate, în compoziţii de multe ori aburoase, cu aer himeric. Desenele-tablouri îl „restituiau” pe el, pe grafician, şi abia în subsidiar pe clasicii „ilustraţi”, de fapt „abandonaţi”, doar punctele de pornire fiind de inspiraţie livrescă, compoziţiile transpunând viziunile artistului. Un rapid rezumat al literaturii universale, într-un set de flash-uri, dar mai cu seamă al manierei desenatorului parcurgeai până să ajungi în sala expoziţiei, în care Mircia Dumitrescu a instalat alte eşantioane reprezentative, încât ansamblul arăta ca o mini-retrospectivă cu selecţii din câteva serii importante.

Cele mai acroşante în context: două mari polipticuri cu imagini legate de deplasarea rutieră. Primul: fotograme alb-negru dintr-un autobuz, cu personaje cu chipuri indistincte, transformate în suprafeţe deplasate, căci, statică fiind grafica, Mircia Dumitrescu reuşeşte în mod miraculos să capteze, în fiecare cadru şi în succesiunea lor, mişcarea. Cel de-al doilea: set de „instantanee” desenate-pictate, în culori, „surprinse” din rulajul unui vehicul pe şosea, din satele străbătute, cu case, oameni, vegetaţie. Nu vezi vehiculul, dar îl „simţi” în succesiunea imaginilor, din nou cu senzaţia dinamicii, a traversării lumii. Şi a timpului care se scurge în timp ce un grup merge cu autobuzul şi un artist – sau oricare dintre noi – priveşte prin geamul lateral al maşinii caleidoscopul vieţii cotidiene.

Şi alte lucrări risipite în spaţiul dat, între care câteva dintre sculpturile atât de personale al lui Mircia Dumitrescu, şi ele de „grafician”: personaje şi animale din lemn aşchiat până la subţierea „grosimii”, cu tendinţa „aplatizării”. Oarecare apropiere de personajele lui Giacometti: acelea – filiforme; ale românului – „turtite”  doar lateral, căci universul desenatorului bidimensional rămâne, chiar şi atunci când reconstituie realitatea tridimensională, în ipostaze sculpturale ori în „instantanee” din viteza maşinii, pe şosele…

Abstracţionistul pictează şi nuduri…

Altă restanţă: la Galeria Rotenberg-Uzunov, aceea minusculă, de o încăpere, jumătate cât Galateea, dar bine plasată, în coasta Ateneului – o „şi mai mini”-expoziţie Corneliu Vasilescu, sub titlul Transverbal (vernisaj: 12 martie 2019).

Un maestru-pictor de astă-dată, şi încă abstracţionist, într-un moment de „rătăcire”: comisese cu ceva timp în urmă o serie de desene-acuarele realiste, înfăţişând nuduri feminine. S-a decis să arate 12 dintre ele (10 datate dintr-un singur an, 2013). Splendide! Realizate într-o formulă realistă, deci ruptă de „expresionismul abstract” care l-a consacrat pe Corneliu Vasilescu, multiplicat abundent-fantezist, de decenii (artistul, octogenar, s-a născut în 1934). Să fie – poate – un omagiu adus femeii, femeilor, într-un mesaj „transverbal”, pe care pictorul rămas „mut” de admiraţie li-l transmite şi lor, şi nouă, tuturor, prin imagini, pe deasupra cuvintelor, prea „sărace”; dacă nu şi ca sugestie (auto)ironică – şi şi puţintel nostalgică? – de întoarcere înspre bazele meseriei, la orele de studiu după modele, căci nudurile nu lipsesc de la nici un început de carieră, de formare în atelierele studenţeşti.

Provocatoare lucrări, oricât de dezinhibate ar fi vremurile noastre, după ce toate şocurile iconoclaste au fost asimilate. Căci personajele adoptă postúri voit-„indecente”, sfidătoare, şi sânt „surprinse” cu acelaşi gând „anti-estetizant”, în capturi de corporalitate deloc „graţioasă”, de carnalitate aproape agresivă. 10 dintre ele – de dimensiuni medii, cu dominante albastre-roşietice pe peretele din dreapta sălii, ocru-maroniu-bleu pal pe stânga; şi 2 nuduri de mari dimensiuni în fundal, cu tuşe violent-albastre. De adăugat că formula nu e a unui realism aşa-zicând integral: siluetele sânt foarte clar conturate, dar fundalurile sânt non-figurative, din pensulaţii aparent-neglijente, „expresionist-abstracte”, cu culori care, ca-n acurarelistică în genere, se scurg peste corpurile exhibate, în unele locuri apărând şi alte intervenţii, cu haşuri sau cu dungi gri-albicioase, ca de bidinea, într-un fel de discurs paralel cu cel mimetic, al „oglindirii”, dacă nu cumva acaparator, de parcă fundalurile s-ar întinde către prim-planuri, s-ar „scurge” peste ele, le-ar „înghiţi” treptat, nouă fiindu-ne oferit privilegiul de a contempla cât mai e posibil, înainte ca realitatea să fie acoperită de „expresionismul abstract” care… iată că s-ar putea să ascundă lumea însăşi, o colosală figuraţie de sub non-figuraţie, lumea întreagă peste care cade „perdeaua” de linii şi culori amestecate, învălmăşite, obscurizante, obturante…

Cele 12 lucrări poartă şi titluri: genericul Nud, dar şi cu trimitere la ipostaze cotidiene, ca-n cazul unui Fitness, al Şoferiţei sau al Plajei (una dintre cele pe care se face – într-adevăr – nudism!), sau la o situaţie de viaţă, vezi Mireasa, sau la o atitudine de felul Relaxării, de 3 ori e ales genericul poetizant Icoană, alegere ultrasarcastică date fiind imaginile, mai avem şi un Sfârşit al lumii, şi mai persiflant în aluzia sa biblică, corpul feminin fiind desenat din spate, în racursiu chiar că şocant, iar cele 2 tablouri mari şi albastre sânt însoţite chiar de un nume propriu: Emmi (1 şi 2).

Maestrul „expresionist-abstract” pictând nuduri pe cale de a se „topi” în fundalurile indistincte. Până atunci – de o extraordinară expresivitate.