De ani buni, la Palatul Mogoșoaia se vernisează, cam la o lună-două, mai multe expoziții deodată. Distanța din Centrul Capitalei nu e mare, dar trebuie să ieși – totuși – câțiva kilometri în „zona metropolitană”, până-n satul cochet de astăzi, cu cartiere întregi de vile noi ale bucureștenilor și cu zone de agrement în jurul lacului. Obiceiul deschiderilor cvasisimultane, și anume în weekenduri, a apărut ca o consecință a situării față de oraș: sâmbăta sau duminica e mai ușor să-ți programezi un asemenea drum, nu foarte la îndemână de luni până vineri. Merită! Proiectul pe termen lung al criticului și istoricului de artă Doina Mândru a transformat după anul 2000 Palatul și spațiile adiacente într-un veritabil centru cultural, gestionat apoi, pe aceeași linie, de mai tânăra sa colegă Mădălina Mirea. Se organizează aici și concerte, spectacole de teatru, alte evenimente culturale. Componenta de arte vizuale, cea mai consistentă, are dinamism și o deschidere fermă către experiențele novatoare. Rapoartele de etapă, cu cele mai recente lucrări ale expozanților, însoțesc bilanțuri de carieră de tipul „retrospectivelor”. Artiști dintre cei mai valoroși sunt doritori să vină într-un loc atât de minunat, încât majoritatea propunerilor sunt de excelent nivel.

Sâmbătă, 1 septembrie – Ingo Glass și Jovián György, Mihai Rusen și o prezentare a Bienalei de ceramică de la Cluj.

Complementarități „constructiv”-„distructive”

În spațiul principal de expunere, în sălile generoase de la parterul Palatului, Maria Zintz, curatoare, critic și istoric de artă din Oradea, a alăturat doi artiști originari din România, cu importante cariere internaționale: unul șvab bănățean, timișorean (n. 1941), Ingo Glass, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, trăitor în Germania, la München, celălalt maghiar ardelean din Șimleul Silvaniei (n. 1951), Jovián György, cu studii la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, stabilit în Ungaria, la Budapesta.

Nu doar identitățile etno-geografice similare, de „minoritari” ai noștri strămutați în patriile lingvistice, justifică alăturarea, ci și „simetria” căutărilor lor, prinsă în titlul expoziției, CONSTRUCTIV/DISTRUCTIV, și în inscripționarea de pe afiș, unde doar primele litere ale celor două generice diferă, restul, …STRUCTIV, fiind comun.

Faimos pentru combinațiile sale geometrizante și „concretiste”, Ingo Glass prelungește în zilele noastre „constructivismul” abstract al unor Malevich sau Mondriaan, trecut prin abstracționismele unor Kandinsky sau Klee. Sculptor, deci tridimensional, bănățeanul bavarez nu se îndepărtează prea mult – totuși – de monoplanitatea picturii, de unde filiera înaintașilor: decupează figurile perfecte, cercul, triunghiul echilateral și pătratul, din foi de material plastic subțiri, aproape ca niște „pânze”, în culorile de bază ale spectrului, imaginând combinații, permutări, întrepătrunderi, până la urmă „în spațiu”, căci plăcile se sprijină unele pe celelalte, de obicei câte două, în noi și noi asamblaje iscate de frenezia rece a rulării mereu acelorași forme. Titluri interesante, care devoalează tensiunile încremenite în contururile geometrice, precum Nașterea & iluzia pătratului, sau revendică ascendențe printr-un Omagiu lui Malevich, printr-o Poartă Bauhaus ori – în cu totul alt „plan” (dacă tot pun aceste obiecte probleme de bi- și tridimensionalitate) – printr-o goetheană Mehr Licht, indicatoare a unei aspirații către o luminozitate – aș zice – și ea abstractă, fără contextul concret-tragic al extincției din finalul lui Faust. Ingo Glass e un cerebral solar, concentrat asupra cercurilor-triunghiurilor-pătratelor sale definitorii.

La polul opus „constructivului”, pictorul Jovián György e un „distructiv” și – totodată – un visceral, un spirit traumatic, un selenar contorsionat. Pânzele sale, de mari dimensiuni, supraîncărcate, în tonuri închise, apăsătoare, înfățișează Demolări (titlu recurent): mormane de molozuri, încâlceli de structuri metalice după colaps, destructurări, „deconstrucții”. Deși lasă la vedere sfărâmăturile unei realități măcar în parte recognoscibile, tablourile alunecă – și ele – înspre aproape-nonfigurativismul unei apocalipse uniformizatoare, „creatoare” de conglomerate reziduale repetitive, fără șanse de resuscitare. Condiției umane (așa se intitulează o lucrare: Conditio humana) i se anunță verdictul sumbru al distrugerii, al imploziei. La fel arată și un Tokyo. Tranzit, megalopolis „tentacular”, imagine a civilizației contemporane sufocante. Mesajul cam defetist, din categoria „sămănătorismelor” ostile universului urban „decadent”, e salvat de expresivitatea învălmășelilor pe care Jovián le va fi pictând îndârjit, în așteptarea catastrofei iminente sau – poate – convins că ea s-a și produs.

Interesant proiect curatorial, revelator de complementarități „constructiv”-„distructive”…

Ranițe-„eroi”

În micuța Galerie Foișor, cu o singură cameră pătrată, sub terasa către care urcă scara monumentală de acces la etajul Palatului Mogoșoaia, Mihai Rusen (n. 1975) propune proiectul Eroi ready-made, gândit și amplasat cu sprijinul curatoarei Ana Petrovici-Popescu.

Sculptorul, care a mai „comis” obiectualisme, recontextualizări și prelucrări de „gata făcute”, își valorifică de astă dată nostalgia după articolele „cazone” din vremuri trecute. Fiu de ofițer de carieră, el însuși cu un aer de cadet vânjos al marinei americane, îi place să răscolească prin talciocuri și prin magazinele de „antichități”, nu în ultimul rând prin cele de uniforme și alte „efecte” soldățești, afacere despre care le explică vizitatorilor săi că prosperă pe seama tot mai numeroasei clientele de amatori de îmbrăcăminte șic-milităroasă. Pe de altă parte, cu asemenea sensibilități, nu se putea să nu rezoneze la tema glorioasă a Centenarului 1918-2018, socotit de la finalul Primului Război Mondial, în care ai noștri au luptat eroic, cu armele în mâini și ranițele pe spate sau pe șolduri.

Drept care iată cele două teme împletite în expoziția cea nouă: Eroi ready-made, adică soldații de-acum o sută de ani și sacii lor atârnați de gât, cu muniție de schimb, mici provizii de mâncare și apă, alte mărunțișuri de mare folos pe front, în tranșee, pentru infanteriștii care-au dus greul primului război. Mihai Rusen a colecționat o gamă uimitor de diversă de ranițe „de epocă” și le-a tratat în fel și chip: pe unele le-a vopsit, de pildă în alb, pe câteva le-a fixat pe plăci de lemn sau pe structuri metalice, parte dintre ele le-a umplut cu ce s-a găsit și le-a adăugat încărcături stilizate, de el manufacturate, pe altele le-a descusut și le-a întins în plan, ca pe niște epure suprapuse într-o compoziție aproape florală, și i-au mai rămas și pentru urcușul pieptiș pe-o scară metalică proptită spectaculos pe fațada Palatului, de parcă „eroii” din care-au mai rămas doar săculeții cu gloanțe și merinde ar ataca meterezele terasei înainte-pomenite, urcând, luptând, sus, sus, la parapete! Înăuntru, pe-un perete – o menghină din cele folosite și în regia de afară, și în fixarea altor ranițe din sălița expoziției: unealta sculptorului-meșteșugar, ca o discretă „semnătură”. Iar într-un colț, suspendat la cota cea mai înaltă – un săculeț alb integral, angelic, poate că în semn de omagiu adus sufletelor pure pierdute în război, în istorie, în trecutul după care am urmat noi, înainte de a ne integra lui.

O subtilă, emoționantă, pe deasupra și jucăușă epopee a ranițelor investite cu misiuni de luptă metonimice: fără să fie propriu-zis antropomorfizate, ele sunt chiar ei, „eroii” care le-au purtat! Cu alte cuvinte, nu e vorba doar de „ready-made”-uri, căci Mihai Rusen se raportează în felul său la obiecte, le salvează și le refolosește, cu intervenții proprii, transformându-le în personaje ale narațiunilor sale sculpturale. Titlul proiectului se cuvine – așadar – citit și ca disimulare modestă a… mult mai mult…

*

Despre Bienala de ceramică de la Cluj – data viitoare!