Jurnal cultural. Secvenţe Excelsior TEEN-FEST

82
9 minute de lectură

Din festivalurile teatrale care l-au premers pe cel Naţional, debutat pe 19 octombrie şi încă în desfăşurare, până pe 29 – câteva secvenţe TEEN-FEST. Săptămânile viitoare – despre alte spectacole din întâlnirile Internaţionale de la Cluj, din Fest(IN)-ul pe Bulevard al Teatrului Nottara şi din Festivalul Naţional de Teatru.

„Dedicat adolescenţilor”

Teatrul bucureştean Excelsior s-a înfiinţat în 1990, la iniţiativa actorului Ion Lucian. „Pentru copii şi tineret”. La început fără sediu stabil, apoi fixat în clădirea fostului Bar Atlantic, pe Strada Academiei, în coasta sediului istoric şi actual al Ministerului de Interne, în care a funcţionat până-n 1989 Comitetul Central al Partidului Comunist. Imobilul a fost ulterior demolat, în locul său ridicându-se un „building” de afaceri în care teatrului i-au fost rezervate trei etaje.
Din 2015 Excelsior-ul organizează TEEN-FEST-ul, festival internaţional „dedicat adolescenţilor”. Ediţia a IV-a a avut loc în intervalul 28 septembrie-7 octombrie, sub genericul viitorul imaginaT, cu majuscula finală – probabil – de la „tânăr” sau de la „teen”, particula englezească a vârstelor adolescenţei, adoptată în genericul evenimentului. În program – spectacole de la teatre din Baia Mare, Botoşani, Piatra Neamţ, Sibiu (de la Naţionalul „Radu Stanca”, de la Secţia germană a aceluiaşi şi de la Gong, varianta sibiană „pentru copii şi tineret”) şi din Bucureşti (Mic, Odeon, Replika – „centru de teatru educaţional”, UNTEATRU şi – fireşte – Excelsior), plus o trupă din Italia şi una din Lituania. În săli şi în stradă, înaintea spectacolelor şi la final, la sediul din Academiei şi pe unde s-a mai jucat în oraş – atmosferă cu adevărat tinerească, grupuri de liceeni, energie, veselie, în conformitate cu profilul festivalului.
Am amânat montările gazdelor, care rămân în repertoriul curent, şi am profitat de ocazia de a vedea propunerea Gong-ului şi spectacolele de la Mic şi de la UNTEATRU.

Răscolitor, împotriva discriminării

De la Sibiu – Wanda, montare semnată de regizorul Radu Apostol pe un text scris de Mihaela Michailov după romanul O sută de rochii al americancei Eleanor Estes, foarte popular peste Ocean. Povestea Wandei, imigrantă poloneză luată în derâdere de colegii de şcoală, tachinată, traumatizată, încât va pleca din Chicago spre alte zări, poate mai îngăduitoare. Conform mărturisirii sale, autoarea a vrut să se revanşeze la maturitate faţă de fetiţa pe care o terorizase şi ea în adolescenţă, împreună cu întreaga clasă, fără s-o înţeleagă atunci.

Textul şi punerea în scenă construiesc subtil şi impresionat drama protagonistei, pe măsură ce atitudinile  discriminatorii se acumulează şi escaladează către agresivităţi insuportabile. Radu Apostol împleteşte aici cele două linii principale ale căutărilor sale regizorale: lucrul cu copiii şi pe teme „copilăroase”, în psihodrame vesele în aparenţă, triste sau de-a dreptul tragice în fond, pe scenarii contemporane sau după piese clasice, de felul Woyzeck-ului lui Büchner; şi metaforismul vizual, încărcat simbolic, intens-poetic. Actorii Gong-ului Anton Balint, Lucia Barbu, Leo-Nora Băcanu, Paul Bondane, Barbara Crişan, Sebastian Gâlcă şi Raluca Pavel intră cu poftă, cu haz, cu mare expresivitate în rolurile lor „naive”, cu tot cu derapajele răutăţilor precoce, vegheaţi de Adrian Prohaska, profesorul, apoi tatăl Wandei (jucaţi în paralel), comprehensivi amândoi, dar incapabili să tempereze excesele adolescentine. În contrast cu colegele şi colegii săi, Wanda e interpretată emoţionant de Alexandra Ioana Şerban, în fine tonalităţi de fragilitate ultragiată.
Cât priveşte nivelul metaforico-simbolic al naraţiunii, el „se scrie” încă de la început, prin rulajul de notaţii de jurnal şi de lozinci xenofobe, în grafii imature, „de mână”, pe cei trei pereţi ai „cubului” scenei, se dezvoltă apoi prin jocul permutaţional al scaunelor şi băncilor din sala de clasă, în scenografia gândită de Gabi Albu, şi prin proiecţiile mereu reluate, cu contribuţia creatorilor vizuali Alexandra Stoica şi Daniel Gheorghiu, pentru a atinge intensităţi speciale în momentele de cruzime aplicată Wandei, potenţate de agitaţia aranjată coregrafic de Silvia Călin şi de muzica lui Sebastian Androne, într-o eficientă, inventivă echipă de spectacol multi-artistic. Finalul plecării Wandei şi al mesajelor umaniste rulate în fundal e – nu exagerez! – răscolitor. Fireşte, un excelent moment – în primul rând – pentru Mihaela Michailov şi pentru explorările sale de dramaturgie socio-politică, adeseori în universul vârstelor june, precum şi pentru Radu Apostol, confirmare a marilor promisiuni din spectacolele sale reper Drept ca o linie (2002) şi Woyzeck (2004), de pe când, proaspăt absolvent de regie, lucra la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, apoi de pe traseul său de montări cu ţinte sociale şi educaţionale.

Richard al II-lea – „vechi” şi „nou-nouţ”!

Şi mai tânărul regizor Radu Iacoban, lansat energic în ultimii ani, cu – de asemenea – prestaţii actoriceşti, propune la Teatrul Mic o montare după Richard al II-lea, sub titlul original: Viaţa şi moartea lui… Piesă mai rar jucată, ultima montare românească de care-mi aduc aminte fiind cea a lui Mihai Măniuţiu din 1998, de la Naţionalul bucureştean, Richard al II-lea rulează interesant mari teme ale ciclului de piese istorice shakespeariene, cu accent asupra umilinţei trăite de regele-dictator înlăturat de la putere.

Într-o versiune concentrată, la proporţiile Sălii Atelier de la Mic, cu o selecţie din textul şi dintre personajele piesei, Radu Iacoban optează pentru un amestec de trăsături scenografice, vestimentare şi de comportament din vechime şi din contemporaneitate, într-un soi de „colaj” asumat ca atare, cu „lipiturile” lăsate la vedere. Decorul, semnat, ca şi costumele şi „video design”-ul, de Tudor Prodan – interesant, cu module diferite de-o parte şi de alta a scenei, „absorbite” în albul dominant, care face pasabil şi aspectul general de spaţiu industrial, cu „guri de aerisire” laterale şi cu un podium-balconet utilizat pentru a marca ascensiunea la putere a uzurpatorului. În distribuţie – actori foarte buni, fiecare în mai multe roluri: Tudor Aaron Istodor, Cristi Iacob, Vlad Logigan, Alexandru Voicu, în alternanţă cu Lucian Iftime, Gabriela Iacob, Cezar Grumăzescu, Andrei Seuşan şi, în Richard al II-lea, Ionuţ Vişan. Primul sfert de oră al spectacolului e excelent, apoi firul se deşiră, apar lungimi, confuzii între personajele intepretate de aceiaşi actori, cam forţate inserturi tehnologice actuale. În debutul poveştii, Ionuţ Vişan îl joacă absolut remarcabil pe tiranul răsfăţat, ajutat şi de nişte foarte amuzante aripi-evantaie, acţionate de rege prin tragerea unor sforicele laterale, brusc, cu aer radios. Personajul e servit şi de un anume facies masiv pe care Vişan şi-l compune, la mare distanţă de figura de june imberb din numeroasele montări ale carierei sale de circa un deceniu, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti şi pe scene bucureştene „neconvenţionale”. De notat performanţa de acum.

Andrei Şerban at his best

Andrei Şerban a montat Pescăruşul cehovian la UNTEATRU, întreprinderea regizorilor-fraţi Andreea şi Andrei Grosu, în sala amenajată într-o clădire industrială abandonată, într-una din zonele urbane reziduale, cu case vechi şi ruine rămase în spatele „fronturilor” construite din ansamblul Casei Poporului.
Adaptându-se la datele „poveriste” ale spaţiului, Şerban a recurs la o formulă pe care a mai utilizat-o, de pildă în Audiţia, montare din toamna lui 1990, cu tinerii actori angajaţi atunci prin concurs, pentru a aduce un suflu nou în Naţionalul bucureştean pe care marele regizor americanizat şi cu carieră internaţională fusese invitat să-l conducă după probuşirea regimului comunist. Spectacolul era chiar despre o „audiţie”, despre o selecţie de actori, puşi să „joace”, să-şi etaleze calităţile. Şerban a lucrat – de asemenea – de-a lungul anilor cu multe alte grupuri, în stagii de exersare, invitat poate şi pe alte meridiane, frecvent în ultimii ani în România (vezi – de pildă – Cartea Atelierelor editată în 2013 la Nemira ş.a.m.d.).
Efervescenţa improvizatorică din jurul acestui tip de întâlniri e resuscitată în Pescăruşul de la UNTEATRU, de astă-dată cu actori de mare performanţă, mai vârstnici şi mai tineri: Ionuţ Vişan/ Liviu Pintileasa, Mădălina Anea/ Sabrina Iaşchevici, Constantin Cojocaru, Bogdan Cotleţ/ Anghel Damian/ Bogdan Nechifor, Silvana Mihai/ Alina Rotaru, Richard Bovnoczki/ Vitalie Bichir, Virginia Mirea/ Florina Gleznea, Gelu Niţu/ Silviu Debu, Mihaela Trofimov/ Claudia Ieremia, Emilian Oprea/ Richard Bovnoczki (notând toate variantele de distribuţie; în TEEN-FEST i-am văzut pe Vişan, Iaşchevici, Gleznea, Niţu, Ieremia ş.a.). La început stau cu toţii aşezaţi pe linia de fund a scenei, pe un şir de scaune pe care apoi le vor tot muta pe laturi şi din nou în spate. Cu foarte puţine alte elemente de decor, gândite de Valentin Vârlan, şi în costumaţii contemporane discrete, cu câteva punctări speciale, sub semnătura Doinei Levintza, cei zece protagonişti, prezenţi aproape tot timpul în scenă, vor intra prin rotaţie în roluri, când aşteptând şi privindu-i pe ceilalţi, când jucând ei înşişi. Regizorul a lucrat minuţios cu fiecare, cu excepţionale rezultate. Profunzimi psihologice şi „găselniţe” scenice expresive, dramatism şi momente de comic burlesc, într-o desfăşurare condusă cu mână regăsită de maestru.
O încântare! Chapeau!

[adrotate group="1"]

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele