Festivalul Naţionalului („de casă”)
După ce a preluat, la finele lui 2010, direcţia Teatrului Naţional din Cluj, regizorul Mihai Măniuţiu a iniţiat la începutul lui octombrie 2011 un interesant eveniment anual de prezentare a montărilor pregătite la start de stagiune. I-a spus Întâlnirile Internaţionale de la Cluj, evitând revendicarea condiţiei de „festival”, deşi cam asta e, doar că „de casă”, fără marile eforturi de aducere a cât mai multor trupe din alte părţi.
Programări compacte de noutăţi au mai făcut şi alţii, invitând criticii în grup pentru câte două-trei zile, însă nimeni n-a mai făcut-o – cel puţin la noi, în aceşti ani – sistematic, toamnă de toamnă, impunând o formulă care a şi presupus de la start ceva mai mult: nu doar spectacole, ci şi evenimente complementare, întâlniri ale publicului cu mari personalităţi ale domeniului, conferinţe, dezbateri, expoziţii în foaier, stand şi lansări de cărţi de teatru sau legate într-un fel ori într-altul de scenă.
Cu anvergura sa, cu o echipă numeroasă, cu mai multe spaţii de joc în clădirea proprie (împărţită cu Opera Naţională Română Cluj-Napoca) şi în „locaţii” limitrofe, Naţionalul din Capitala transilvană are capacitatea, ca puţine alte centre dramatice din ţară, de a oferi un set consistent de producţii noi, cât să susţină un „mini-festival”. S-au adăugat an de an un spectacol-două-trei ale Teatrului Maghiar de Stat din urbe, condus de colegul de generaţie regizorală Tompa Gábor, cele două instituţii formând un tandem cultural esenţial, uneori şi câte o trupă din alte oraşe, pe unde montează Măniuţiu, oricum foarte solicitat peste tot, ca mare vedetă ce este, dar şi împiedicat de legislaţie să o facă la Naţionalul pe care-l conduce (ca să nu cadă într-un „conflict de interese”!).
Alături de invitaţii români, oameni de teatru şi de cultură în genere, participă şi dramaturgi străini, directori de trupe, de agenţii, de festivaluri, critici, uneori spectacolele clujene au fost puse în scenă de către regizori de prin alte părţi, aşa încât statutul internaţional e asigurat: Întâlnirile Internaţionale de la Cluj, cu acest profil interesant, special, fără echivalent la noi, foarte profitabil pentru gazde, care se prezintă sărbătoreşte la startul fiecărei campanii anuale.
În 2018 – ediţia a 8-a, între 9 şi 14 octombrie, cu titlul general Viziuni. Participant la primele trei, cronicarul le-a ratat pe următoarele patru, revenind acum bucuros, chiar dacă numai pentru weekend-ul final, 13-14 ale lunii. Destul pentru a regăsi echipa Naţionalului şi pentru a reintra în atmosferă, la spectacole şi cu celelalte ocazii, inclusiv seratele, devenite tradiţionale, din sala rondă de la ultimul nivel al teatrului, unde toată suflarea festivalului (totuşi festival, cum spuneam!) se adună la capătul fiecărei zile pentru a schimba impresii şi pentru a trage pe îndelete concluziile, în vesele vociferări prelungite până târziu în noapte.
Sâmbătă 13 octombrie am asistat la un interesant şi plăcut dialog între Matei Vişniec şi Ion Caramitru, despre teatru, fireşte!, iar după-masă şi seara am putut vedea două spectacole după Sławomir Mrożek şi Ion Budai-Deleanu: Emigranţii şi Ţiganiada.
Emigranţii lui Mrożek: realist-psihologic
Scrisă în Occident, piesa dramaturgului polonez, în care doi compatrioţi se zbat să supravieţuiască în lumea liberă, vorbeşte despre dificultăţile, dramele, traumele exilului. Publicată în 1974, când autorul avea 44 de ani (s-a stins în 2013), a fost imediat reprezentată acasă, în 1975, montată de faimosul regizor de film Andrzej Wajda. Autorul se va fi ipostaziat în protagoniştii săi, aruncând totodată, asemeni atâtor colegi occidentali, o privire critică asupra cinismului societăţii libere în care se strămutase. În Est trebuie să fi fost acceptată ca deconspirare a capitalismului nemilos, care nu-ţi acordă nici o şansă. Fapt este că Emigranţii s-a tot jucat în ţări în care nu era voie să se vorbească despre „fuga în Vest”. Înainte de 1990 am văzut două montări: cea a lui Mircea Daneliuc de la Teatrul Mic, din 1977, deci tot sub direcţia de scenă a unui cineast, atunci încă la început de carieră (şi cu un profil în multe privinţe similar celui al lui Wajda: mari artişti inovatori, impetuoşi, nonconformişti), alta pe scena Studioului Cassandra al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, probabil în 1981, parcă în regia lui Tompa, care-şi va fi susţinut astfel diploma, cu decoruri proiectate de Ştefan Maitec, la finalul studiilor sale scenografice (fiu al marilor artişti vizuali Sultana şi Ovidiu Maitec; avea să joace într-un film: rolul principal din Mijlocaş la deschidere al lui Dinu Tănase; astăzi – artist multimedia la Paris). Amândouă spectacolele – incisive, jucate în acei ani într-o atmosferă de complicitate subversivă cu publicul. Un al treilea, după schimbarea de regim – tot o montare estudiantină, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală… (IATC-ul rebotezat UNATC), în regia Andreei Vălean, care avea să se afirme ca autoare dramatică şi cineastă, cu Eu, când vreau să fluier, fluier (prima virgulă lipsind cu consecvenţă din titlul piesei şi al filmului): viziune puternică, într-un spaţiu inteligent ales, în subsolul şcolii, unde culcuşurile de vagabonzi ale emigranţilor erau amenajate printre conductele groase ale circuitului de încălzire a clădirii, în atmosferă de uzină veche, uzată, şleampătă, de mare efect.
Montarea de la Cluj nu e chiar nouă: se joacă din 2015, când a şi fost selectată în Festivalul Naţional de Teatru (deci Întâlnirile… mai programează, în completarea premierelor de ultimă oră, şi reluări). Regia îi aparţine lui Tudor Lucanu, care şi joacă, alături de Matei Rotaru. Mizanscena speculează la rândul său un ambient expresiv, cel al Studioului „Euphorion”, amenajat ca spaţiu pentru experimente neconvenţionale, tot în subsol, probabil într-o fostă zonă de ateliere sau de depozitare a decorurilor: aspect „poverist”, stâlpi groşi de susţinere în mijloc, finisaje aproximative, şiruri de scaune din placaj de-a lungul pereţilor, jur-împrejur. Personajele urmează datele realist-psihologice din text, fără surprize regizorale, mizând justificat pe tensiunea care se creează prin „trăirea” dramatică sub ochii publicului, foarte aproape de spectatorii care, deja în underground-ul teatrului, se „transpun” şi ei cu uşurinţă în „vizuina” bieţilor emigranţi.
Ţiganiadă Budai-Deleanu/ Alexandru Dabija
Sâmbătă seara – premiera Ţiganiadei, în viziunea lui Alexandru Dabija (prima reprezentaţie oficială: cu trei săptămâni înainte, pe 23 septembrie). Încă un experiment comico-parodic – sau, în terminologia lui Budai: „eroi-comico-satiric”! – în linie „etno”, după Sânziana şi Pepelea din 2013, a aceluiaşi extraordinar regizor, pusă în scenă tot la Cluj, în continuarea – de asemenea – a montărilor sale după Creangă, începând cu spumoasa OO! din 2007/ 2009 de la Piatra-Neamţ, după Punguţa cu doi bani, urmată acolo de O… ladă şi de alte trei adaptări în Bucureşti, la ACT, după Ivan Turbincă, Capra cu trei iezi şi Dănilă Prepeleac. Scenariul dramatic al Ţiganiadei îi aparţine lui Cătălin Ştefănescu, jurnalist de televiziune clujean strămutat în Capitală, la Televiziunea publică, talentat, cu idei şi cu condei (îşi scrie singur monoloagele introductive la dialogurile pe care le realizează cu personalităţi culturale). Dabija şi l-a asociat în ultimii ani, la montările sale după texte literare care trebuiau „dramatizate”: după Creangă, Marin Preda, până la Budai-Deleanu. Formula imaginată de cei doi, regizor şi scenarist, păstrează structura generală a epopeii, etnia, personajele, situaţiile, simplificând mult un text altfel greu de jucat, versificat amplu, cu întorsături retorice savante.
Te-ai fi aşteptat la o transpunere scenică aglomerat-suculentă; savorile se menţin, dar totul e acum stilizat: naraţiunea porneşte cu o paradă simbolică a cetelor de ţigani, care-şi etalează detaliile vestimentare şi meşteşugăreşti caracterizante deasupra unei pânze semitransparente, „canava” a vremurilor şi „cortină” teatrală, dar nu opacă, lăsând „jocul” şi constituirea sensurilor la vedere! Personajul colectiv al poemei se tot compune şi recompune în funcţie de episoadele incluse în scenariul animat de pasajele naratoriale declamate sau cântate prin rotaţie. „Circularitatea” va fi – de altfel – figura tutelară a montării, preluată şi în principala piesă de decor: o tijă rotundă de care sunt atârnate haine pe umeraşe, amintind de ansamblul de cămăşi alcătuit în 2011 de acelaşi scenograf de mare clasă, Dragoş Buhagiar, colaborator şi mai vechi al lui Dabija, în Florenţa sunt eu, după Gellu Naum şi Jules Perahim, tot la Naţionalul clujean, spectacol-capodoperă despre care s-a scris mult prea puţin, din câte ştiu. „Coroana”-cuier-circular coboară din înalturi, ocupând centrul scenei şi oferindu-le ţiganilor o ascunzătoare înconjurată de „perdeaua” sui generis a ţoalelor spânzurate, un loc de refugiu, un spaţiu ascuns privirilor, cum e şi cazul – de ce nu?! – al culiselor din care actorii ies dintotdeauna către luminile rampei. Veşmintele ne exprimă personalitatea, dar – după cum se vede – ne şi „ascund”, ne ajută să ne pretindem (alt)cineva („hainele îl fac pe om”!), ne permit să „jucăm” roluri, să facem teatru, să trăim aşa cum ne dorim sau cum se-ntâmplă să fim obligaţi s-o facem. În afara acestei subtile metafore a existenţei şi a artei, decorul e strident de sărac, deci polemic, în „contra-aşteptare”, personajele aducând cu ele şi manevrând doar mici obiecte, de obicei hazlii. Sau… cealaltă prezenţă masivă: o motocicletă adevărată, pe care, ambalând motorul şi scoţând gaze de eşapament zdravene, face ture nimeni altul decât Vlad Ţepeş, costumat ca-n portretistica medievală binecunoscută! Situaţie amuzantă şi pasabilă, în „turbionul” istorico-actual al epopeii aduse în atenţia contemporaneităţii. Mai puţin fericite sunt alte „actualizări”, referinţe la politica de azi ş.a.m.d. Minusuri care afectează ansamblul, însă fără pierderi mari la capitolele cele mai importante: vervă isteaţă, haz, miez, căci, ca-n poema-sursă, „prin ţigani să înţăleg şi alţii”, încât, printre hohotele de râs, cădem mereu pe gânduri, împinşi către reflecţie, către filozofia de viaţă din text, din spectacol.
Riscant, dar cu lungă bătaie, e finalul: călărind acelaşi vehicul zgomotos intră în scenă însuşi Dumnezeu, autoritatea supremă (căreia deducem că Ţepeş i-a fost ipostază la scară mai mică!), profeţind viitorul de cazne al ţiganilor păcătoşi, pentru ca, întrebat, chiar când îşi făcea ieşirea, ce are să le transmită „românilor”, după ce realitatea degradată – de ieri, de azi – fusese diagnosticată sever. Divinitatea nu se mai întoarce, dar pe pânza albă din fundal apar misterioasele vocabule: „MENE/ TEKEL/ UPHARSIN” – şi atât, fără explicaţii, fără măcar o subliniere sonoră de final, lăsându-i pe bună parte dintre spectatori puţintel nedumeriţi. Sunt cuvintele care apar scrise pe zid în timpul ospăţului lui Belşaţar din Cartea biblică a lui Daniel. Niciodată descifrată deplin, inscripţia a fost interpretată drept o profeţie neagră. A inclus-o Rembrandt în Ospăţul… său, celebru, au reluat-o numeroşi artişti din epoci varii, au citat-o – între alţii – Melville în Moby Dick, Pynchon în V sau Tarkovski în Călăuza. Teribil final de poveste veselă şi de spectacol comico-parodic, aşadar! Pe măsura unui mare regizor-artist-gânditor dispus să-nfrunte orice risc…
*
Duminică 14 octombrie: lansări de cărţi şi un musical Švejk semnat de Ada Milea. A doua zi, în Bucureşti, în Fest(IN)-ul pe Bulevard – Visătorul, alt musical marca Ada Milea! Despre ambele – săptămâna viitoare…
