Care este legătura dintre premierul Ungariei, Viktor Orban, și nostalgia „gulaș-comunismului”? Cristian Iop-Popa, cercetător și secretar științific al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale (ISPRI) al Academiei Române, oferă un răspuns într-o analiză pulblicată pe platforma LARICS.
Redăm mai jos câteva extrase din analiză:
În faimosul său articol „The Rise of Illiberal Democracy” (Foreign Affairs, 1997), cunoscutul prezentator de la CNN Fareed Zakaria citează o remarcă pătrunzătoare a diplomatului american Richard Holbrooke à propos de alegerile din 1996 din Bosnia.
Iată ce constata diplomatul: „În urma unor alegeri presupus libere și corecte, cei aleși sunt rasiști, fasciști, separatiști… Aceasta este dilema” (s.m.). Într-adevăr, în unele societăți actuale, majorități politice alese ignoră adesea atribuțiile constituționale ale guvernării, încălcând astfel drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor: aceasta este „democraţia iliberală” (s.m.).
De peste un secol, însă, în Occident cel puțin, democrație înseamnă „democrație liberală”, bazată nu numai pe alegeri libere, ci și pe economia liberă de piață și pe statul de drept.
În mod paradoxal, primul ministru al Ungariei Viktor Orbán, în deja celebrul său Discurs de la Băile Tușnad (24 iulie 2014), atribuie noțiunii de „democrație iliberală” o semnificație eminamente pozitivă, expunând un fel de „Proclamație a statului ungar iliberal”, care se bucură acum de o audiență surprinzătoare, deși nemeritată, în întreaga Europă Centrală și de Est, inclusiv în România.
Expediind sumar democrația liberală ca pe o „dogmă occidentală” depășită, Orbán afirmă că „o democrație nu trebuie să fie în mod necesar liberală”. Până în prezent, spune el, sunt cunoscute trei forme ale statului: „statul național, statul liberal și statul bunăstării” – pe care politicianul ungar le vede în succesiune, nu în coexistența lor istorică reală. După Tratatul de la Versailles, însă, statele europene sunt deopotrivă naționale (jurisdicțiile lor acoperă aproximativ „granițele etnice”); liberale (garantează drepturile civile și politice ale cetățenilor lor, indiferent de etnie); și, mai ales după al doilea război mondial, sunt și sociale (redistribuie veniturile private ale cetățenilor pentru a asigura drepturi sociale extinse: învățământ, sănătate, ajutoare de șomaj, asistență socială, pensii etc.).
Depășindu-le pe toate dintr-o singură lovitură retorică, Orbán proiectează „statul ungar al viitorului”, anunțând profetic: „era statului bazat-pe-muncă se apropie”!. Departe de a fi o noutate, formula evocă irepresibil vechiul Gulyáskommunizmus, față de care categoriile cele mai sărace ale societății ungare actuale manifestă o puternică nostalgie. Conform studiilor sociologice, majoritatea lor este alcătuită din vârstnici, dar și din muncitori și agricultori mai puțin calificați, care își găsesc cu greu locuri de muncă în noile industrii situate în capitală și în marile orașe, locuind de regulă în orașele mici și în satele izolate din Puszta ungară. În prezent, unul din trei locuri de muncă nou create în Ungaria sunt oferite de companiile germane înalt tehnologizate amplasate în marile orașe.
În definitiv, Constituția comunistă ungară de la 1949 clama și ea: Ungaria „este un Stat al muncitorilor și al agricultorilor”, iar „mijloacele principale de producție… se află în proprietatea societății, în proprietatea Statului”. În termeni abia puțin schimbați, pentru a-i face mai palatabili, Orbán exploatează această nostalgie transformând-o într-o acuzație generală adresată rezultatelor schimbărilor sociale și economice profunde din întreaga perioadă postcomunistă. „Democrația liberală și statul liberal ungar nu au protejat bunurile comunității”; mai mult, nu au protejat familiile ungare și nici guvernul însuși de a cădea în „sclavia datoriilor”.