Încă din prima propoziție a Tratatului de la Roma, instituția care urma să devină Uniunea Europeană se învoia să lucreze la o „uniune în perpetuă apropiere între popoarele europene.”
Deși, în contextul său original, declarația avea în vedere aspecte economice, după mai bine de jumătate de secol, emblematica frază a căpătat nuanțe și în sfera politică, și în cea juridică. Citându-l pe judecătorul Pierre Pescatore, unul dintre negociatorii Tratatului de la Roma, instituțiile Uniunii Europene au părut întotdeauna inspirate de „une certaine idée de l’Europe“ (o anume idee despre Europa) care favoriza integrarea progresivă a Europei.
Această determinare integraționistă poate fi observată ca reieșind nu doar din discursul liderilor Uniunii, ci și din tratatele de la Maastricht și Lisabona, componența actualei Comisii Europene, formată deopotrivă din partide de stânga și de dreapta, unite în esență de convingerea lor federalistă, și mai ales din propunerile din ce în ce mai perseverente ale unor importante personalități politice de a forma o armată comună europeană sau chiar Statele Unite ale Europei.
Pentru publicul românesc, cea mai cunoscută opoziție a acestei „anume idei despre Europa” pare să fi fost, în ultimii ani, euroscepticismul, drastic etichetat ca naționalism al UKIP și al Frontului Național (FN) din Franța. Pentru aceștia, veleitățile federaliste ale Uniunii par să solicite anularea proiectului european, lăsând astfel cu totul în urmă „ideile despre Europa.”
Cea mai consecventă opoziție a proiectului federalist nu pare să fie însă aceasta, ci suveranismul conservator al Grupului Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR), al treilea mare grup al Parlamentului European. Contrar euroscepticismului care se opune proiectului european, aceștia propun ceea ce s-ar putea numi „cealaltă idee despre Europa,” cea a unei „Europe formată din națiuni suverane.”
Euroscepticismul familiar
Fără îndoială, mare parte din discursul împotriva Uniunii Europene auzit în ultimii ani a venit din partea acelora care își doreau desființarea sau măcar părăsirea Uniunii de către propriile țări. Discursul devenit deja faimos îmbina tonul critic față de „birocrații nealeși de la Bruxelles” și „elitele europene“, cu alarme la adresa imigrării și a multiculturalismului, uneori chiar cu veleități islamofobe sau nativiste.
În pofida succesului acestor partide în a-și face discursul auzit, rezultatele lor electorale au rămas, în general, limitate. Într-adevăr, anul 2014 a produs excepția, aducând primele două victorii eurosceptice în alegerile europene: FN și UKIP câștigă locul întâi în Franța, respectiv în Anglia, apoi, în ultimii doi ani, partide eurosceptice din Italia și Austria s-au alăturat coalițiilor de guvernare. Cu toate acestea, grupurile formate în jurul acestor idei au rămas pentru întreaga lor istorie la marginea Parlamentului European, pendulând adesea în jurul minimului de reprezentanți necesari pentru a forma un grup oficial și nereușind să formeze nicio grupare care să supraviețuiască mai mult de șase ani în Parlamentul European.
Purtătorii de drapel ai opoziției proiectului european sunt acum Europa Națiunilor și Libertății (ENL), partidul format în jurul celor 15 europarlamentari din Frontul Național, și Europa Libertății și Democrației Directe (ELD2), partid format inițial de UKIP împreună cu Mișcarea Cinci Stele (M5S) din Italia.
Critica mai concentrată ideologic față de UE vine de la cel de-al doilea grup, conform căruia proiectul european este sortit pieirii prin paradigma sa republican-reprezentativă — ambele formațiuni principale ale ELD2 văd numirea indirectă a majorității liderilor decizionali ai UE ca pe un deficit democratic. Pentru cele două partide, principiul democratic este echivalent cu votul popular și, ca atare, sistemul stratificat al Uniunii trebuie înlocuit cu democrația tradițională britanică, în viziunea UKIP, și cu o democrație locală bazată pe voturi și pe o participare activă online, în viziunea M5S.
Însă chiar și această ideologie comună nu pare să fie de ajuns pentru a menține unitatea grupului, având în vedere că, în 2017, David Borrelli, pe atunci copreședinte ELD2 a încercat să mute M5S în grupul ALDE.
Reformiștii Europei
Poziționarea grupului parlamentar ECR față de proiectul european este una mai complicată.
Dacă, de exemplu, pentru lideri ca Marine Le Pen și Nigel Farage, Brexit-ul este o victorie a democrației, pentru copreședintele ECR, Ryszard Legutko, Brexit este una dintre crizele care denotă „cea mai gravă perioadă de la începutul integrării europene.” Această situație nu este însă datorată iliberalismului sau populismului pe care le acuză tabăra integraționistă, ci direcției federaliste a Uniunii Europene care, în opinia lui, nu reprezintă dorința populației continentului. Legutko declara mai departe: „Domnul Macron a scris, de curând, o scrisoare adresată întregii Europe care îndemna la mai multă centralizare și mai multe reglementări. A numit aceasta o renaștere europeană. Sună mai mult a apusul Europei.”
La fel ca Legutko, ceilalți lideri ECR par să susțină continuarea proiectului european, insistând însă că acesta are nevoie de „o reformare fundamentală” după principii conservatoare. Britanicul Syed Kamall, celălalt copreședinte al partidului, declara în 2015: „Trebuie să părăsim ideea că, oricare ar fi problema, soluția este mai multă Europă, mai multă legislație și mai multă cheltuială“. Pentru el, acestea reprezentau cultura fundamentală a instituțiilor europene care trebuia reformată, indiferent de durata procesului.
Perspectiva ECR asupra Europei este radical distinctă față de gândirea curentă a Uniunii Europene, fapt evident chiar și pentru ei. Kamall declara, în același interviu, că „trebuie să punem capăt ideii uniunii în perpetuă apropiere”, plasându-se astfel în opoziție tocmai cu principiul de bază al Tratatului de la Roma.
Însă ideea lor despre Europa are și ea o fundație puternică în documentele constituționale ale Uniunii Europene. Integrarea propusă de Tratatul de la Maastricht configura și o importantă limitare a puterii centrale europene prin principiul subsidiarității — Uniunea Europeană nu poate acționa sau legifera decât atunci când obiectivele propuse nu pot fi realizate suficient de statele membre. Pentru ECR, „principiul subsidiarității este foarte important, însă este adesea ignorat de UE.”
Problemele UE nu sunt deci multiculturalismul sau democrația reprezentativă. În schimb, probleme aparente ar fi subminările principiului subsidiarității, cum sunt reglementările cu privire la dreptul de a conduce al persoanelor diabetice, la ce fel de curbură au voie să aibă bananele sau interdicția de a scrie pe sticlele de apă că aceasta poate preveni deshidratarea (toate fiind proiecte reale ale UE). Din această perspectivă, nu există nicio justificare ca aceste legi să fie impuse statelor membre, a căror suveranitate este, astfel, subminată.
Conform Euractiv, ECR a fost și singurul partid care s-a opus în întregime aplicării Articolului 7 împotriva Ungariei, în urma căruia Ungaria și-ar fi pierdut dreptul de vot în cadrul UE. Ei s-au opus cenzurării statului membru, deși Ungaria nu are niciun partid membru ECR.
Istoria ECR
Pentru a înțelege întru totul identitatea ECR, trebuie înțelese mai întâi originile sale britanice.
Relația dintre Marea Britanie și Uniunea Europeană a fost întotdeauna marcată de o profundă ambivalență. Deși Marea Britanie a fost invitată la negocierile inițiale ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în 1950, guvernul laburist a decis că instituția nu se potrivea identității Marii Britanii. Mai apoi, Edward Heath, prim-ministrul care a semnat Tratatul de Accesiune la Comunitatea Economică Europeană, răspundea criticilor eurosceptice ale laburiștilor contemporani, spunând că nu dorește ca Marea Britanie să fie membră a unei instituții federale, ci a unei confederații (uniuni de state suverane). Ca atare, încă de la aderarea țării la Uniune, poziția pro-europeană britanică își sublinia, astfel, opoziția față de proiectul federal.
Odată cu accentuarea integraționismului politic al Uniunii, euroscepticismul britanic s-a mutat treptat din zona de stânga către Partidul Conservator. Spre sfârșitul mandatului ei, Margaret Thatcher devenise deja sceptică față de planul unei monede comune, iar atunci când aceasta a fost introdusă, în 1993, după cum știm, Regatul a refuzat să o adopte.
Ideea ECR-ului își are originile în alegerile din cadrul Partidului Conservator din 2005, când David Cameron, un critic al integraționismului european, a avut ca promisiune de campanie formarea unui grup europarlamentar pentru conservatorii britanici, astfel încât aceștia să poată părăsi prea-federalistul Partid Popular European.
Patru ani mai târziu, împreună cu aliații lor principali, Lege și Justiție din Polonia și Partidul Civic Democrat din Cehia, conservatorii au promulgat Declarația de la Praga care stabilea principiile fundamentale ale ECR. Aceasta adăuga principiilor conservatoare britanice de guvern minimal piață liberă, libertate individuală, și importanța familiei în societate, poziționarea europeană pentru controlul eficient al imigrării, transparența instituțiilor UE, susținerea NATO, „sprijin pentru democrațiile tinere din Europa” și „integritatea suverană a statelor membre, opoziția față de federalismul UE și un respect reînnoit față de subsidiaritate.”
Legătura cu Marea Britanie este elocventă pentru identitatea ECR, mai ales în urma Brexit-ului. Cameron este cel care a inițiat referendumul britanic, favorizând totuși rămânerea Marii Britanii în UE. Conform spuselor lui Kamall, ei au văzut referendumul ca pe o oportunitate de a reforma regatul, împreună cu întreaga Uniune, într-o altă direcție decât cea federalistă. Cu toate acestea, votul declanșat de un prim-ministru și un grup european deschis către UE este singurul care a produs o rupere a unui stat membru al Uniunii Europene.
Acest eveniment este reprezentativ pentru intensitatea cu care ECR se opune, cu propriile cuvinte, „superstatului european”. Deși toate cele trei partide principale ale grupului susțin continuarea proiectului european, susținerea lor are ca stipulație încheierea proiectului de federalizare. Astfel, europarlamentarul polonez Ryszard Czarnecki declara că „dacă schimbările propuse vor avea loc, suntem foarte optimiști; dacă nu, sincer vorbind, nu văd o a 70-a aniversare a Uniunii Europene”.
Unde stă România?
Suveranismul și euroscepticismul, deopotrivă, sunt asociate în România cu guvernarea actuală. Însă, în momentul de față, și PSD, și ALDE sunt încă membre a două grupuri europarlamentare pro-integraționiste. Este încă greu de evaluat dacă discursul lor recent la adresa Europei și conflictul dintre ALDE și ALDE România vor duce la ruperea afilierilor curente. O afiliere PSD-ECR, așa cum prezicea recent o emisiune autohtonă, pare neverosimilă, ECR fiind un grup a cărui aripă de cercetare a fost fondată de Margaret Thatcher și care acordă premii numite după Edmund Burke.
România a avut un singur partid europarlamentar afiliat unui grup eurosceptic — PRM. Pentru un timp scurt, ei au fost afiliați unuia dintre fostele grupuri organizate de Frontul Național.
Când vine vorba de suveranism, România are doi europarlamentari membri în grupul ECR.
Monica Macovei este prima dintre aceștia, afiliindu-se ECR, împreună cu fostul ei partid M10. Ea însă nu se află pe listele niciunui partid în acest an, iar M10, în prezent membru al proiectului conservator Alternativa Dreaptă, nu a reușit să strângă semnăturile necesare pentru a participa la alegeri.
Cel de-al doilea este Laurențiu Rebega, fost membru PC, actual membru Pro România, care a făcut, în ultimii ani, un tur al grupurilor parlamentare europene, alipindu-se, de curând, la ECR. Nici el însă nu este pe lista partidului său, iar Pro România s-a afiliat recent Partidului Democratic European, asociat ALDE.
Trecând în sfera speculațiilor, putem să ne imaginăm o oarecare schimbare de poziționare dinspre UDMR. Dacă FIDESZ se va rupe din actuala ei afiliere cu PPE, ea ar putea deveni o voce mai puternică a suveranismului european (luând locul britanicilor în ECR). Mai puțin probabil, având în vedere încercările lui Orban de a rămâne în PPE, ar fi ca FIDESZ să se alăture euroscepticismului dur. Luând în considerare legăturile dintre UDMR și Ungaria, nu ar fi exclus ca aceștia din urmă, sub influența FIDESZ, să devină o voce ambivalentă în cadrul PPE. Această ipoteză este oarecum verosimilă, mai ales dacă se ține cont că UDMR are deja un discurs în favoarea descentralizării chiar și la nivel național.
Final de istorie?
Dacă grupurile eurosceptice par să aibă un ciclu de viață de aproximativ cinci ani, grupurile suveraniste par să reziste un pic mai mult (cel puțin dacă putem să încadrăm în această categorie Grupul Democraților Europeni și Uniunea pentru o Europă a Națiunilor, cele două grupuri anterioare ale principalilor conservatori-reformiști). Având în vedere că cele două au supraviețuit 13 și, respectiv, 10 ani, primul fuzionând în mai integraționistul PPE, iar al doilea pierind din lipsă de membri, există posibilitatea ca și ECR (în vârstă de zece ani) să se afle la sfârșitul vieții.
Plecarea Marii Britanii din UE nu este un semn bun pentru grup, lăsându-i, posibil, cu 19 membri mai puțin. Astfel, ei ar deveni potențial dependenți de o redresare a PCD din Cehia, un succes chiar mai mare din partea afiliaților polonezi, italieni sau danezi, sau înlocuirea britanicilor cu noi partide afiliate.
Uniunea Europeană și proiectul integraționist au reușit să reziste atacurilor eurosceptice aproape fără nicio daună pentru mai bine de două decenii. În zece ani de istorie, opoziția suveraniștilor conservatori a avut ca urmare ruperea uneia dintre marile puteri ale Uniunii Europene. Însă tocmai aceasta poate să îi pecetluiască finalul.
Acest ciclu electoral ne poate spune, așadar, dacă cel mai feroce inamic al federalizării europene va putea să-și mențină „cealaltă idee despre Europa” sau dacă aceasta a putut supraviețui numai ca proiect britanic.