Legătura dintre democrație și prosperitate, din nou de actualitate

88
Țăran român. Pixabay.com

Nici măcar Francis Fukuyama însuși nu mai crede în propria sa concepție despre așa-numitul „sfârșit al istoriei”, prin care decreta că sistemul de tip occidental format din democrație parlamentară, coroborată cu economie de piață, s-a instaurat definitiv și irevocabil la „cârma” umanității. Altfel n-ar face turnee mondiale de conferințe în care, dimpotrivă, avertizează asupra pericolelor revigorării autoritarismelor și „iliberalismelor” de toate felurile.

Și probabil că printre responsabilii acestei revigorări se numără și o anumită lene sau o comoditate argumentativă indusă chiar de teoria „sfârșitului istoriei”. Superioritatea democrației față de alte sisteme părea atât de evidentă, încât nu s-a mai obosit nimeni să o susțină discursiv. Libertatea s-a culcat pe laurii unei victorii înșelătoare.

Tocmai de aceea, este important să recitim și să rediscutăm lucrări de toate orientările care fac exact asta: arată de ce democrația este „răul cel mai mic” în ceea ce privește exercitarea puterii. Una dintre ele este „De ce eșuează națiunile” din 2012, semnată de Daron Acemoglu și de James A. Robinson.

În ea se argumentează că democrația și economia de piață constituie sistemul cel mai potrivit pentru menținerea păcii sociale, prin care se poate rupe, cel puțin temporar, ciclul vicios autoritarism-revoluție, întrucât duce la o distribuire mai echilibrată a puterii și a resurselor în societate.

Interesant este că, în dilema de tip „ou versus găină”, cei doi autori par să favorizeze ideea că libertatea economică stă la originea democrației și nu invers. În acest sens, ei dau exemplul Angliei sfârșitului de secol XVII, în care noua clasă prosperă a comercianților a fost determinantă în impunerea trecerii la o monarhie constituțională.

Același lucru se poate spune și despre prăbușirea totalitarismului comunist: populația general-pauperă a României a fost cea care s-a revoltat, însă revolta ei nu ar fi putut fi eficientă fără aportul celor care au reușit să acumuleze resurse economice underground sub Ceaușescu și care doreau să prospere la lumina zilei.   

Având în vedere cele spuse deja, se poate răspunde succint la întrebarea: de ce eșuează o națiune? Fiindcă există o castă care o controlează în cele mai mici detalii și o legislație volatilă ce sprijină traficul cu decizii – numit popular corupție -, dar care obstrucționează intrarea capitalului, sub forma investițiilor străine.

Într-un loc în care se administrează discreționar, iar oligarhia ce stăpânește resursele are drept de viață și de moarte, ca în perioada medievală, esența se extrage din exploatarea poporului, ceea ce echivalează cu o sărăcire organizată. Adică, nu e indusă prosperitatea pe baza cultivării spiritului antreprenorial, a aportului de capital și a avântului diviziunii muncii, ce permit acumularea de noi resurse.

Johan Norberg spunea că cei bogați, puternici și cu relații se pot descurca în orice sistem. Însă singura șansă a celor săraci, lipsiți de putere și relații, este piața liberă. Doar acolo își pot vinde forța de muncă și pot porni o afacere, fără să fie taxați la sânge și constrânși de tot felul de reglementări.

Dar ideea lui nu e nouă. Gustave de Molinari arăta în 1848 că, atunci când socialiștii vorbesc de mizeria clasei muncitoare, suferințele ei sunt incomparabile cu acelea ale proletarilor romani. Asta pentru că muncitorii nu sunt văzuți la porțile conacelor aristocrației cerând pomană! Lucrătorul duce un trai sărac, dar pe care și-l câștigă.

Proletarul roman nu se găsea într-o asemenea poziție. Patricienii mobilizau toate activele, pe care le exploatau prin intermediul sclavilor, și-i făceau pe proletari victime ale acestei concurențe inegale, reducându-i la condiția de cerșetori. 

Cu precizarea că soarta lor era preferabilă sclavilor. Proletarul, cel puțin, era considerat om, pe când sclavul era un animal de povară, ce n-avea nici măcar un nume.

Acest aspect e remarcat și de Ludwig von Mises, care subliniază că societățile precapitaliste erau divizate în grupuri de stări sociale ereditare, care în India purtau numele de „caste”.

Într-o astfel de societate, omul nu se năștea francez sau austriac, ci membru al aristocrației, burgheziei sau țărănimii. În cea mai mare parte a Evului Mediu, condiția lui era pur și simplu de serv.

Individul își moștenea statutul social de la părinți și îl păstra de-a lungul întregii sale vieți. Apoi, îl transfera copiilor săi. Grupurile cel mai sus plasate aveau numai privilegii, cele mai de jos, doar dezavantaje.

Un aristocrat francez nu-i privea pe cei din clasele inferioare ca pe concetățenii săi; ei erau „prostimea”, pe care o dezagrea. Egalii săi erau nobilii din alte țări.

Iar efectul vizibil al acestei stări de lucruri se vedea în îmbrăcăminte, asemănătoare la aristocrație, dar diferită la clasele de jos. Dacă întâlneai pe cineva pe stradă, îți dădeai seama imediat – după haine – cărei clase îi aparținea.

În zilele noastre, când vezi un om pe stradă, nu-i poți ghici statutul. Acesta e unul dintre efectele capitalismului.

Dar sigur că și în capitalism există diferențe, de avuție, pe care marxiștii le aseamănă eronat cu cele care-i separau pe oameni într-o societate bazată pe statut.

În societatea capitalistă, există „mobilitate socială”. Întotdeauna, în vârful ierarhiei sociale sunt plasate persoane care-s bogate și importante din punct de vedere politic, dar acestea sunt mereu altele.

A mai rămas un singur punct de stabilit, important pentru noi, românii. Apreciați că sunteți paria și că n-ați avut norocul să vă fi născut într-o castă? Aveți senzația că aceia care vă conduc sunt impuși, vor fi urmați de copiii lor, și nu veți ajunge niciodată într-o asemenea poziție? Asta înseamnă că trăiți într-un stat feudal și de aceea cei din fruntea sa se numesc baroni.

Capitalismul e caracterizat, după cum zicea Vilfredo Pareto, printr-o continuă circulație a elitelor: săracii se îmbogățesc, iar descendenții celor bogați își pierd averile și devin săraci.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele